Am locuit o vreme-n întuneric,
într-o casă părăsită de lumină,
cu ferestrele inimii bătute în cuie
și timpul curgând prin mine
ca o ploaie fără sfârșit.
Număram tăceri și nopți
ca pe niște datorii ale sufletului,
iar fiecare dimineață semăna atât de bine cu seara
încât uitasem că există răsărit.
După mult timp,
o rază rătăcită a găsit o fisură
în scutul întunericului —
o amintire pe care noaptea
uitase s-o îngroape.
La început n-am crezut-o.
Prea des mă mințise speranța
îmbrăcată în haine de lumină.
Dar raza aceea n-a plecat.
A rămas, tăcută, încăpățânată, vie.
Și atunci, dintre ruinele sufletului meu,
dintre zidurile pe care le ridicasem
ca să nu mai doară,
a ieșit la lumină, tremurând,
vlăstarul omului
care supraviețuise furtunii.
Nu cel care fusese cândva.
Acela murise în mai multe nopți la rând.
Ci omul care învățase
că uneori vindecarea nu înseamnă să te întorci,
ci să înflorești
din locul în care ai fost frânt.