în Cișmigiu, limba română se plimbă adeseori pe lângă mine

dar asta nu mă împiedică să o supraveghez,
pășind foarte atent pe alei
îmi rezerv adesea rolul de martor,
un martor cu urechi (perechea mea de urechi dantelate,
cum mi le-a definit cineva mai demult
în maghiară,
în cadrul unei înjurături)

trec pe aleea scriitorilor și fac inventarul:

Eminescu la locul lui,
Caragiale la locul lui,
Creangă, Coșbuc, Alecsandri
și restul până la doisprezece,
la locul lor

niciunul nu vorbește la telefon

pe o bancă, două fete
una privește lacul
cealaltă rezolvă o relație la mare distanță

— te iubesc, gen

am zâmbit
mi s-a părut frumos

după care:
— da' tu ești prea retardat și gen dacă-ți zic că nu pot o noapte gata îți iei bagajele și te-ntorci la bagaboanta aia

am încetat să mai zâmbesc

fata rupe o frunză,
bucățele-bucățele,
și ia apoi bucățelele și le strânge tare în pumn,
iar cu pumnul izbește în aer,
încât aproape nu iau seama
la întrebarea care cade odată cu restul botanic:

— așa și? dacă-ți e nevastă,
rezultă că poți să mă...

(n-am auzit tot
a trecut o motocicletă,
a lătrat un câine
sau poate a intervenit un pic Dumnezeu
nu știu
ultima parte a propoziției însă am auzit-o perfect):

— ...gen cum vrei tu?

la Buturugă băiatul mă întreabă
dacă vreau bere blondă sau brună
îi zic oridecare,
numai să fie rece
el zice normal
(gen)