între toate straturile despre care vorbim, între copilul care nu asculta niciodată și fata care se urca pe acoperișuri, după variate forme de viață, între părul scurt care îți stă bine și părul lung care te continuă, între vocea pe care spui că nu o ai și vocea care există oricum în tine ca un instrument în orb, între tranzițiile superfine ale atomilor tăi și drumurile pe care ai plecat mereu înainte să se facă lumină, între Jesus, puștiul mexican de acum vreo două decenii și libertatea de acum, între toate acestea se întinde o singură linie, orizontală, amplă, fără pauze,
fără majuscule,

și toate discuțiile despre păr lung, păr scurt, vârstă, libertate, voce, identitate, straturi, toate acestea nu sunt decât felul în care mă recunosc pe mine în timp, ca și cum aș trece cu mâna printr-o apă care ține minte fiecare tăcere, fiecare plecare, fiecare drum pe care am pornit înainte să se facă lumină, și poate că părul lung e doar prelungirea acestei ape, iar părul scurt e doar o încercare de a vedea dacă mă pot opri, și nu m-am putut, și nu mă voi putea vreodată, pentru că eu sunt linia orizontală,
dar încă nu aceea de pe eeg

și poate că tot ce fac, de fapt, este să extrag, din ce iubesc, spațiul acela care nu are margini și omul acela care nu are nume, cum era în Ever after, când lumea se scria prin felul în care două prezențe își schimbau densitatea, și le transpun în alte dimensiuni care nu seamănă niciodată între ele, uneori fluide ca o peliculă de apă, alteori transparente ca ferestrele de la castelul medieval,
din o mie și una de nopți,

și poate că straturile acestea nu sunt niciodată precambriene, sunt doar forme succesive ale aceluiași lucru subțire, ca linia dintre zâmbetul lui de zi și emoția lui de noapte, ca muzica pe care o primesc dinspre el, care mă face să par că sunt pe repeat, însă eu doar trec pe firul unei spirale,
înainte și înapoia lumii,

și poate că atunci când burgundy‑ul meu e felul în care deschid paginile din Povestașul lui Llosa, acolo unde lumea se definește prin ea însăși, și albastrul lui închis spre mov, culoarea aceea care nu e noapte și nu e cer, e un fel de tăcere compactă, un spațiu în care ești absorbit, și griul cu tentă de mov al spațiului dintre noi, un gri fluid, translativ, ca un nivel intermediar între două lumi care nu se ating, dar se recunosc, și poate că toate culorile acestea nu sunt culori, ci forme de existență, feluri în care burgundy‑ul meu trece prin albastrul lui fără să se amestece, doar schimbându‑și frecvența, feluri în care spațiul dintre noi devine o dimensiune în sine, una care nu are margini, nu are timp, nu are gravitație, ci doar această lumină suspendată, exact ca în paginile lui Llosa,
când realul și imaginarul se suprapun,

și poate că asta fac mereu, de când desenam sori pe o foaie de dictando ruptă de maică-mea din caietul de clasa a șaptea, iau culoarea mea, iau culoarea lui, iau spațiul dintre noi și le trec prin mine până devin altă lume, alte glasuri,
altă forme de condensare ale iubirii,

și poate că tot ce simțea el. în clipa aceea, nu era nici în privire, nici în voce, nici în gest, ci exact ca atunci când îți apropii buzele de blana unei pisici pufoase și nu o atingi, dar în spațiul dintre, simți textura, căldura, torsul, felul ei de a fi, și poate că așa era și el, ca o ființă din acel spațiu care își lăsa toată structura în care îl puteam simți înainte de atingere, înainte de gest, înainte de orice, ca o blană de pisică pufoasă, care nu e încă lipită de buzele tale, și poate că acesta a fost adevărul, nu atingerea, ci apropierea, spațiul dintre noi, mâța, o anulare a sărutului,
dinainte de facerea lumii

și poate că acea clipă nu a fost doar structura unei zile în care soarele nu a mai căzut, oamenii vechi nu au mai desenat nimic rotativ pe lut ars, o clipă în care păsările nu au mai format stoluri și nici peștii nu și-au mai căutat metaforma, plăcile lumii nu s-au mai atins, eu nu am mai ascultat A vava inouva, iar el nu ar mai fi purtat cu sine,
o formă primordială de dilatare a timpului,

un timp în care ne-am întors, pe aceleași urme ale tălpilor noastre
pe nisipul pe care nu mai ridicam nici castele
și nici în care nu mai căutam scoici
aduse de căutători din adâncuri,

vezi,
vezi,
totul era doar o poveste,
soarele nu cade niciodată în mare