Strâmtoarea ei
nu se lasă citită cu hărți vechi.
Apele dansează după voia lor,
curenții se încolăcesc ușor,
încât busola își uită nordul
și fiecare val e o șoaptă de sirena.

Creionată pe hârtie, e doar o linie,
dar malurile ei arcuite
îți răsucesc gândurile
într-o clipă de neatenție,
iar primele impulsuri te poartă
spre un necunoscut fierbinte.

E un culoar râvnit,
unde navele se strecoară încet,
cu motoarele tremurând,
ca bărbații care simt
că un gest nevăzut
poate răsturna toate certitudinile.

Iar ea,
cu tăcerea ei de hotar încins,
lasă doar câteva flote
să-i atingă țărmul —
restul se risipesc
în larg, cu catargele plecate
și orgoliile grele.

Frontiera ei
nu mai primește amatori.
Trecerea se plătește în respirații,
în clipe care ard scurt,
în șoapte păstrate
pe partea nevăzută a buzelor,
unde dorința tace și privește.

Cine ajunge
să-i simtă adâncimea
nu mai uită niciodată
că a scăpat nevătămat,
doar cu inima schimbată.