Violet
mi-a prins cerul în palme
și l-a lipit de frunte —
coroana fără cap.
m-am autoîncoronat.

îmi părea că sunt osul
din care s-a născut lumina
că sângele meu se scurge
din ramura inițiaților.

m-am uitat în ei
și i-am văzut mici —
depărtarea îi micșorase
iar eu mă înălțasem.

pasărea măiastră
mi-a bătut în piept cu pliscul ei de aur
până mi-a spart sunetul din os.

a tras din mine prima scânteie
și a dus-o sus
sus
credeam că o va întoarce plinului
dar astupase fisura din soare
și breșa dintre lumi.

am urmat-o
până am crescut cu fiecare treaptă
până când treapta a intrat în mine
iar în cădere mi-am amintit zborul.

sub templul meu
pământul era violet
îl călcam pentru că zborul mă obosea.

când am deschis ușile
a izbucnit ecoul numelui meu
rostit în mine
până m-am convertit în Violet.