|
agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
|
|
| |||||
| Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
agonia ![]()
■ Renaștere Contact |
Comentariile membrilor
Vizionări: 6
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2026-06-05 | |
când eram mică credeam că numai oamenii mari pot scrie
tot pe-atunci credeam că trebuie să adun apă, multă apă, viață să fac un fel de lac de acumulare și-ntr-o zi să m-arunc în el să adun de pe fund sedimente și să-ncep să scriu însă nu e deloc așa cred cu tărie că undeva e ceva bolnav pe care vreau sub orice formă să-l însănătoșesc, ca un copil abandonat, rămas singur pe străzile minții și pe care-l aud în surdină de la etajul al zecelea al realității îmi e milă, mă duc la el, mă răzgândesc, amân, și tot așa... copilul e tot acolo desculț, mort de foame, frig, cu temele nefăcute vietatea asta zace în mine, o ființă sau ca o carte, nu știu ce este trebuie resuscitată zi de zi, învelită, mângâiată acum e liniște sunt de partea cealaltă a peronului, a câmpului, nu ne mai prindem de mână păsările cântă, puii ciripesc, cireșele s-au copt, până la urmă totul trece vara, trenul de marfă, trenul... și viața e mereu ca după ploaie, cuvinte căzute, crengi rupte dimineața asta cețoasă este friguroasă ca o femeie ieșită din baie aș merge pe urmele ei, dar cineva mă trage de rochie înapoi cufărul cu amintiri spart și el la marginea acestui țărm alb al foii undeva departe văd oameni scormonind în el, se îmbogățesc de fiecare dată devin altcineva în mâinile lor da, până la urmă totul trece
|
||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|||
| Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate