Astăzi pășesc pe drumul solitar, călcând pe amintiri și frunze
Iar ambele, așa uscate, îmi lasă doar suspin și-amar pe buze
Rămas gol de simțiri e și stejarul falnic, sub care am jurat iubire
Căci toamna nu a luat doar soarele, ne-a luat și raza din privire
Sub el, praful de pe o bancă goală e mișcat de adierea răcoroasă
Iar amintirea-n care ne-așezam pe ea întâia oară e-atât de dureroasă
O depășesc stingher acum, știind că mâine o vor cuceri alți amorezi
În timp ce noi trăim doar prin poeme și prin fotografiile de pe pereți
Eu încă scriu iubirea noastră în sonete, mă-ntreb doar: o mai crezi?
Și încă o pictez atent în fiecare-apus; iubito, spune-mi, o mai vezi?
Îmi zăresc reflexia în vitrină; mă uit atent, încerc să te găsesc în ea
Privirea mea încă te caută, urechea îți aude glasul, iar inima încă te vrea…
Intru, și un miros familiar mă-ntâmpină: se simte ca parfumul tău
Ca un amor de primăvară în splendoarea lui, ca tot ce-i bun și rău
Dinspre tejghea primesc un „Și, ce mai faceți?” bine-cunoscut
Adevărul e că n-am mai trecut de mult pe-aici, chiar dacă aș fi vrut
Căci nu aveam pentru cine să cumpăr un buchet de trandafiri
Nu pot să îl dau gândului cu tine, și nici vreunei alte amintiri
Dar astăzi fac un compromis: iau unul roșu, unul galben, unul roz
Să acopăr cu ale lor petale ce se ascunde-n suflet: ruine și moloz;
Îmi ghidez pașii pe partea dreaptă a unei alei ce a rămas uitată
Doar ca nu cumva să șterg urmele pe care le-ai lăsat aici, odată
Încerc să mă îmbărbătez, dar, cum tu n-apari, lipsești-un „vi” din viață:
Pulovărele tale de cașmir și râsul tău molipsitor, privirea ta isteață
Dar cel mai mult mă doare ce nu știu, cum ar fi fost dac-am fi fost
Atâtea întrebări fără răspuns mă chinuie și zboară-n mine fără rost;
Mă uit spre cer, îndurerat și el, se pare, din cauza absenței tale
Ar vrea să plângă dar, cum nu mai poate, se dezlănțuie în rafale
Copacii și-ar scutura și ei frunzele, în semn de doliu, dar au căzut
La fel ca amintirea noastră, ce-a fost dezlegată de timp în absolut;
Nimic nu mă oprește, însă; continui drumul ca un cavaler spre-a lui domniță
Sunt ca un simplu muritor ce a ajuns atât de-aproape de unica lui dorință
Ca un popor din alte colțuri ale lumii pe calea către țara promisă
Trebuie doar s-ajung în fața ușii, nu contează dacă e sau nu e deschisă;
Și, în final sunt acolo; îmi găsesc loc printre crengi rupte, bulgări de noroi
E locu-n care ne-am oprit, în care viața a rupt atât de brusc tu-ul din noi;
Citesc literă cu literă de pe-o placă de granit în care-ți e gravat numele
Și nu văd nicăieri „Boeru”, deci mai contează că te-am scris, toate volumele?
Tu îmi erai viitoare, dar n-am avut curajul să-ți arăt asta-n vreun fel
Și cât mă doare să știu că ai fost coborâtă fără să ai pe deget un inel
Acum cobor și eu, îmi dau voie să cad pe solul încă umed de sub mine
Și las tardiv pe el trandafirii pe care ar fi trebuit să ți-i fi dat mai înainte
Da, îi așez aici, cu-aroma și culoarea lor, chiar dacă nu îi vezi, nu-i știi
La fel cum rămâi tu-n inima mea; acolo te-am plantat, acolo, sper, vei răsări
Iar, când același pământ mă vă cuprinde și pe mine, pentru ultima dată,
Trăi-v-om prin cuvinte, ce-s eterne; așa e cum iubește un poet o fată