Era un parc,
şi tranşee erau,
ni se părea că se-ntâmplă lucruri,
dar nu prea.

Și era martie, pare-mi-se,
venise după-amiaza și seara parcā venise,
mai erau şi doi simpli zmei,
aveau bice din piele de suflet,
se altoiau unul pe altul,
dar doar așa, prieteneşte, nu ca la Smârdan,
erau totuşi nişte inşi educați şi plini de doruri,
ei se băteau numai în joacă, la jocuri de salon cum s-ar zice,
salon de mare rezonanță intelectuală.

Carevasăzicā, se înjurau pe limba zmeilor de zbor înalt,
nu era vorba de altă vorbā.

Înainte de noapte, ne adăpostise
un foişor lung cât ziua şi lat cât mizeria,
mă rog – e vorba despre un parc de care se ocupă primăria,
de asta-i spune "Parcul Național".
Acolo, viața se trăiește ca prima și ultima,
în acel buncăr, lumina cade cu adevārat de sus,
cade cum cad copiii sfinți şi dulci,
de parcā ne spală de pācatele nevenite încă,
aşa cāde lumina aia cât un ghem sensibil,
lumina aia dintr-un telefon cățărat pe un lemn înalt
care tavan se numește.

Dar lumina aia există pentru că soldații au pus-o acolo,
nu a picat din cer.

Soldații au tras gloanțe de puf
şi grenade violete.
Şi dacă chiar s-a prăpădit vreunul,
a fost de râs sau ciudā.
Din iubire, cum s-ar zice.

Şi era parcă război,
eram izolați cât să fim doar ai noștri,
era și cutremur, și foamete, și vulcan, și mai și era apocalipsă,
dar nici final de lume parcă nu era.
Eram. În sfârșit eram ai noștri.

Nu se-ntâmpla nimic cu adevărat,
toți oamenii trăgeau cu puşca pentru pace,
orice oftat costa cinci lei plus TVA,
soldații sufereau şi tăceau –
cum le-ar fi stat lor în gura mare
și-n curul gol?

Şi a venit şi dusă e ziua aceea,
ziua-n care un soldat breaz ducea acasā
un soldat rănit.