decantezi durerile,

până rămâne doar o lacrimă,

din care ar fi cazul să construiești scenarii

pentru invizibilul nostru cel de toate zilele.

până la urmă,

câte nu se pot oglindi într-o lacrimă?

câte-o iubire pierdută,

câte un rest de la plata datoriilor către viață,

zâmbetul întors pe dos

când realitatea îți dă câte-o palmă,

și-n loc de fericiri în piruete inocente,

ți se-nvârt în cap stele colorate în verde.

 

numai că restul acela de lacrimi rămas

își continuă decantarea,

astfel că și invizibilul caută să prindă un sens.

n-ai crezut niciodată că viața poate să doară atât,

c-ai să ajungi doar un captiv al memoriei,

cu șanse minime de a te elibera prin uitare.

uneori nici tu nu te-auzi,

că strigătul ți se pierde-n adânc.

nici peștii memoriei nu mai mușcă nada.

 

și totuși, cât trăiești,

nu te poți desface de umbre.

cândva, se zice,

ai să te întorci într-un corp luminos,

iar umbra va rămâne aici

drept mărturie.