Uneori oamenii iubeau din aceeași casă,
alții iubeau din case diferite,
alți oameni iubeau din două orașe,
alții din două lumi.

Uneori, erai tu, alteori eram noi,
iar alteori erau
trestii cu gene lungi, delicate
crescute din tăcerile noastre.

Când lumina încă se scurgea în oceane,
priveam adâncurile cu ochii deschiși,
alegeam zilele bune
și lumea translucidă a ființelor care țineau cerul.

Apoi înotam până la marcajele roșii
de lângă aceleași diguri
pe care stătusem cândva cu taică-meu
când aveam treisprezece ani și îmi spunea,

Nu marea să te sperie, fata mea,
nu furtuna -
ci nisipurile mișcătoare,
ci oamenii, ca nisipul.

Apoi, pământul devenea tot mai transparent,
mai aproape de tăcerile noastre,
rotund precum numele
pe care le inventam pentru el.

Purtând cu sine
munții unor lumi neîncepute,
hărțile lor în sepia
și pielea încă sărată de vară.

Uneori îmi citea shayari
în limbile vechi ale pământenilor,
în care numele, scris în poemele mele târzii,
însemna mai mult decât lumina dimineții.

Iar ei mă ascultau în locuri străvezii,
fără să fi știut niciodată
dacă scriam despre mine,
ca despre o formă medievală de muzică,

sau despre omul care
îmi purta anotimpurile,
precum memoria ancestrală a trupului
și a luminii care trece prin nori.