|
agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
|
|
| |||||
| Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
agonia ![]()
■ câteva considerațiuni despre demantelarea ultimului adăpost relativ Contact |
Comentariile membrilor
Vizionări: 5
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2026-03-16 | |
Arșița scotea aburi fierbinți
din pământ. Aerul devenise atât de greu, încât respirația semăna cu o piatră. Tata, în pragul casei, scruta cerul. Poate, poate... Vocea lui a răsunat ca un tunet: „Ad-o, Doamne!” Și cuvintele lui s-au înălțat asemeni unor păsări însetate. Un norișor stingher l-a auzit și și-a deschis aripile spre noi. Curând, tot cerul s-a umplut de nori, ca niște gânduri încrețite. Și ploaia s-a desfăcut peste lume. Un fulger a desfăcut zalele lanțului de care se legăna balansoarul. Lanțul s-a rupt. Dar și guguștiucul ascuns sub o za, crezând, naivul, că cerul nu-l ajunge, a căzut, iar ploaia i-a împrăștiat cenușa. De atunci știu: ploaia nu pleacă niciodată singură. Duce cu ea tot ce e ars. Oare și copilăria mea a fost spălată de ploaie? Mai strigă, tată: „Ad-o, Doamne!” Azi am mai mult ca niciodată nevoie de ea. ..................................................... Dar vocea tatei nu se mai aude. Nu știu dacă ploaia l-a luat sau l-a dus la adăpost.
|
||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|||
| Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate