Când ultimul val a redevenit ocean,
întinsul și cerul erau ca două pagini de oglindă,
cu cotorul în orizont.

Iar eu, cu ochiul roșu de uimire,
nu mai puteam distinge albastrul cerului de al apei
și sentimentele de memoria lor.

De ce mă tulbura liniștea?
Tânjeam contrastul
sau textura?

Dacă degetele noastre de la picioare
s-ar uni într-un puzzle decupat imperfect
și ne-ar fi acolo cotorul,
ne-am suprapune inegal trupurile.

Cu urechea dreaptă
ți-aș asculta cuvintele
înainte să devină.

Bătăile inimii mele
ți s-ar imprima, Braille, în plex.

Iar cu privirea
mi-ai despica firele blonde în patru,
sperând ca unul alb
să-ți vestească primul meu rid pe frunte.

M-ai mai iubi
ca pe tine însuți
dacă m-aș dezlipi din dorința
de a te privi în ochi?