Azi mă gândeam să scriu un poem,
să îl numesc râul Yamuna.

Nu știam mai nimic despre Yamuna,
când eram mici, la istorie ne predau despre bătălia de la Posada,
profa scria cu creta pe tablă ani și nume de cnezi și bătălii,
noi ne băteam cu caietele și ne trimiteam bilețele, ea ne făcea boi porci,
apoi am aflat că în oraș trăia un om care știa sanscrita,
eram prin clasa a șaptea când am aflat asta,
îmi zisese maică-mea într-o zi ploioasă de toamnă,
așteptam un trei în stație, să mergem s-o luăm pe bunică-mea de la gară,
un om stătea mai deoparte, maică-mea zice,
îl vezi pe omul acela, e profesor, știe sanscrita,
ce e aceea, mamă, sanscrita,

maică-mea începu atunci să-mi povestească,
atât cât știa și ea, ce mai citise prin biblioteci,
așa am aflat că mai sunt și alte alfabete în afară de cel al nostru
și ce mai vedeam la televizor,
cu ligheanul de prins posturi de peste granițe,
noi aveam o antenă care se strâmba când era vreo furtună,
o tot mișca taică-meu cu o coadă de mătură,
se vedee, nuu, tot purici se văd, mai tată,
taică-meu mișca antena aceea
până striga frate-meu, gata se vede,

apoi am citit o poveste de dragoste
dintr-un timp în care ea exista altfel decât știam eu
despre flori fete filme,
apoi am citit despre oameni și zei
și cum țineau ei cerul acolo,
apoi un motan de-al nostru s-a pișat pe toate cărțile acelea,

ani la rândul am purtat în buzunar
o foaie cu alfabetul acela al lor,
până în ziua în care am învățat
să îmi scriu numele
și am aruncat
și hârtia aceea,

e de ajuns, pentru existența asta, mi-am zis,
și pentru toate timpurile, până când,

până când râul Yamuna să ajungă
în locul în care e azi pământul acesta,
ar trebui ca nordul
să se fractureze în mii de crepuscule,
hărțile lumii să se deșire,
abisuri noi să se reverse
în inimile pustii ale stepei,
păsările măiastre ale trecutului,
cu umbra lor care ținea pe atunci loc de cer,
să întoarcă un timp al altei risipiri continentale,
precum iubirile noastre nomade,
în magmul auriu al răsăritului,
peste improbabilul mâine.