Am luat leapșa, dar, în semiîntunericul plăcerii nou descoperite de a părea că știu despre ce scriu, pare mai mult baba-oarba.

M-am gândit — nu suficient — la un subiect care să se încadreze în peisajul acesta organic, muzical, ușor socio-umoristic.

Am vrut să scriu despre balerina lui Doru, să nu rămână nescrisă. Am vizualizat-o, i-am pus pantofii în picioare, am dat drumul la muzică… Nu era Mozart cum poate ați fi fost tentați sa credeti, era Ceaikovski, care m-a plimbat, după ureche, exact acolo unde se luptă binele și răul în om și în balerină — că și ea e om. Așa am ajuns la „Lacul lebedelor”.

De frica inevitabilului gând la scenă, care m-ar fi dus și mai departe către drumul sinaptic deja bătătorit către dogar, am viratcatre lebădă.

Lebăda este, în general, o pasăre căreia i s-a atribuit presiunea de a fi „frumoasă” și „maiestuoasă”.
Asta, cred eu, pentru că reușește performanța discretă de a-și ține picioarele mari și negre în apă, strict pentru funcție, fără să fie constrânsă să le înghesuie în vreun cleștar de cristal.

Mărturisesc că eu am rămas surprinsă când i le-am văzut prima dată. Dar pe mine mă surprind multe, așa că nu mă pot folosi drept reper în materie de „înotătoare mari și negre — surpriză”.

Mă rezum la lebăda adultă. Nu mă duc până la originea ei de rățușcă urâtă — nu din lipsă de interes, ci dintr-un reflex de conservare: nu aș vrea să-l epuizez pe ChatGPT din prima; s-ar putea să mai am nevoie de el.

Am identificat, doar pe criterii de ape în care se scaldă , trei tipuri de lebede:
cea de lac, cea de mare (inclusiv Marea Neagră, care, în anumite contexte, nu contrazice prea mult ideea) și un al treilea tip, cu care mă identific adesea și care există mai ales prin ambiție și un simț al penibilului subdezvoltat, pe care îl voi dezvălui spre sfârșitul textului, sa încerc sa păstrez un pic de suspans.

Toate felurile sunt monogame pe termen lung, dar, dacă reproducerea nu funcționează, schimbă perechea — nu din lipsă de romantism, ci ca strategie evolutivă eficientă. Informație care m-a tulburat, pentru că o știam simbol de iubire eternă și puritate. Practic, arată bine în timp ce își protejează interesul — stil foarte asemănător cu al multor vedete din showbiz.

Citind despre Agmund, m-am gândit că diferența dintre lebăda de lac și celelalte nu e una de grație, ci de dietă (majoritatea consideră râma de apă — cea incorect și insuficient mediatizată — o delicatesă).
În rest, fiecare își vede de apă… câtă e.

La un moment dat, devine greu de spus dacă mai vorbim despre tipuri diferite de lebede
sau despre aceeași lebădă, mutată dintr-un loc în altul.

Tensiunea apare abia atunci când ți se spune, mai în glumă, mai în serios: „nu te mai da lebădă în lighean”
și realizezi, destul de târziu, că ori apa e chiar prea mică, ori e clor și s-a albit cioara.