Se spune că românul s-a născut poet. Stau, ca dovadă, miile (sau zecile de mii?) de titluri ale cărților de poezie care se tipăresc anual, în tiraje „de familie” (20, 50, cel mult 100 de exemplare), ca să nu mai vorbim de abundența „versurilor” cântate în celebrele manele și în melodii „mai deocheate”, de petrecere sau scrise (scrijelite, pictate, sculptate, mâzgălite, cusute) pe zidurile din gangurile orașelor, pe băncile din parcuri, pe ușile toaletelor publice, pe trunchiurile copacilor din pădurile patriei, pe afișele electorale, pe pereții vagoanelor de tren sau de tramvai, pe carpetele din dormitor sau pe ștergarele din bucătărie ș.a.m.d.
Rar s-a mai văzut în lume un popor cu așa efervescență creatoare în domeniul literar! De zici că Euterpe și Calliope aveau, pur și simplu, o obsesie pentru ai noștri! Și asta de acum mii de ani! Românii (dacii, geto-dacii, nu are importanță, ne referim la trăitorii acestor meleaguri) nu știau să scrie sau să citească, dar compuneau versuri, transmise apoi, „din gură în gură”, peste veacuri și milenii, unele dintre ele alcătuind celebre imnuri, ode și balade populare, multe fiind chiar puse pe muzică.
Da, dar odată cu revoluția industrială, care s-a simțit și prin teritoriile noastre, românul și-a dat seama că, pe lângă poet, el s-a născut și meseriaș. Vreți dovezi concrete? Hai să ne amintim, foarte pe scurt, câteva, mai ales din ultimele două-trei decenii ale secolului trecut.
Începem cu o întrebare retorică:
Unde în lumea asta, când cineva cumpără o locuință nouă, un autoturism nou-nouț sau un aparat electrocasnic de strictă necesitate, aflat în garanție, întâi de toate îi aduce niște „îmbunătățiri”? Fiind întrebare retorică, nu așteptăm niciun răspuns, dar toți românii știu despre ce „spațiu mioritic”, despre ce „Grădină a Maicii Domnului” este vorba.
Să spunem că un cetățean a primit repartiție, prin comisia de la locul de muncă, pentru un apartament nou, cu chirie sau și l-a cumpărat el cu bani împrumutați de la CEC. Ce făcea, în primul rând, după ce lua locuința în primire?
Creativitatea sa de meseriaș, precum și abilitățile practice în acest domeniu nu-i dădeau pace până când nu elabora un plan detaliat, aplicabil în cel mai scurt timp, în care principalele operațiuni de îmbunătățire a proprietății se bazau pe patru acțiuni capitale: dărâmarea unor pereți și spargerea parțială a altora, respectiv construirea unor pereți și astuparea unor orificii (decupaje) din alții.
Astfel, funcție și de moda anilor respectivi, desființa debaraua de pe hol, ca să fie spațiu mai mare la cuier când vin musafiri mai mulți (că, pe vremea aceea, rudele, vecinii, prietenii, colegii ș.a. se vizitau des, nu ca acum). În continuare, ca să facă bucătăria mai mare, desființa cămara și, în plus, dărâma o parte din unii pereți, astfel încât bucătăria să comunice direct cu sufrageria sau cu holul. Apoi, deoarece avea, totuși, nevoie de spațiu de depozitare care să suplinească debaraua și cămara, studia subsolul blocului, căutând un loc cu cât mai puține țevi și accesibil fără să fii nevoit să mergi prea mult aplecat. Aici situația era puțin mai complicată, deoarece nu prea se puteau desființa ziduri (pereți), nu neapărat din motive de siguranță, că românul niciodată nu se gândea la așa ceva, dar zidurile erau foarte groase și betonate. Și atunci, se construiau alte ziduri, se montau uși metalice, se dădeau găuri în pereți pentru gemulețe de aerisire, „se băga curent electric” prin improvizații specifice meseriașului mioritic s.a.m.d. Se crea, astfel, o mică încăpere, denumită boxă sau pivniță, care se dezvolta, îmbunătățea și înfrumuseța în permanență. Unii, mai pricepuți, „trăgeau” acolo și apa, făceau vin, organizau chiar petreceri mai restrânse, dar ce nu făcea un adevărat meseriaș?
Erau anumite blocuri în spatele cărora se preta construirea unor „garaje”. Bineînțeles, și acestea fără aprobare, fără proiect, fără constructor autorizat, cu tablă, fier cornier, scânduri „făcute rost” de pe șantiere sau de la diferiți „întreprinzători” particulari. Totul doar cu meseriași recrutați dintre cunoștințe, vecini, prieteni! Că mașinile, de regulă, nu aveau loc în acestea, nu avea nicio importanță! Aici, în garaje, erau depozitate sculele și piesele din dotarea oricărui gospodar bun meseriaș, bicicletele din familie, ustensilele pentru ieșit la iarbă verde, borcanele și oalele de rezervă, jucăriile mai mari ale copiilor și o sumedenie de lucruri de care nu mai aveai nevoie și pe care nu le aruncai pentru că, vorba ceea, „nu se știe niciodată”...
Pentru cineva care nu înțelege acum ce amploare aveau aceste preocupări, toate derivând din conceptul „românul-meseriaș”, care avea nevoie de spații „de desfășurare” și de depozitare, este de ajuns să studieze, cu deosebire, presa anilor 90, la rubricile de anunțuri, să vadă că la vânzarea unui apartament, existența unei boxe la subsol sau a unui garaj îi creștea substanțial prețul, chiar dacă ambele „anexe” erau ilegale, iar autoritățile locale amenințau cu demolarea acestora.
În perioada de construire a marilor cartiere din orașe, o altă activitate care dădea ocazia oricărui locatar să arate că este „meseriaș” era amenajarea unor grădini de legume improvizate, în apropierea blocului, pe terenuri care erau ale primăriei, de regulă. În funcție de priceperea meseriașului, ele erau îngrădite, aveau poartă de acces, bănci și chiar loc pentru grătar sau masă pentru șah sau table.
În apartament, niciodată linoleumul, parchetul, gresia sau faianța nu rămâneau cele originale. Unii își schimbau ușile, ferestrele. Alții refăceau toată instalația sanitară. Ce să mai vorbim de zugrăveală!...
Când primea Dacia mult visată, după foarte mulți ani de economii „la sânge” (ca să achite avansul) și pentru care va plăti rate la CEC alți foarte mulți ani, românul trecea, de asemenea, la „îmbunătățiri”. Unele erau mai mici, cum ar fi dulapul din lemn pentru piesele de rezervă, scule de tot felul și diverse accesorii, „sistemele antifurt” la volan, la rezervorul de benzină, la roți și la uși, portbagajul de deasupra și altele mai mari, ca de exemplu antifonarea. La asta se mergea pe principiul:
„Ăștia din fabrică nu mai știu, dom’le, să facă nicio treabă de calitate, dar lasă că o să mă apuc eu să-i aplic niște îmbunătățiri, de nu mai ruginește niciodată, pur și simplu nu mai are moarte”.
Și în relațiile dintre soție și soț calitatea de meseriaș priceput primează în fața altora și este un atu extrem de valoros atunci când familia se află în cumpănă. Nu puține sunt situațiile în care, atunci când două femei se plâng de soții lor (și, se știe, nu există o discuție serioasă între două femei căsătorite în care soții să nu fie bârfiți), auzi următoarea replică:
„Da, este adevărat, bărbatul meu o mai face lată din când în când, mai vine beat acasă, cheltuie banii cu tot felul de golani, mă mai înjură, chiar îmi mai scapă câte o palmă, dar, cel puțin, este foarte bun meseriaș, repară totul pe acasă. La toate se pricepe! Mai bine așa, decât unul care aduce flori, te giugiulește toată ziua, îți face mii de complimente și nu este în stare să bată un cui în perete!”
De remarcat este și faptul că, la noi, s-a fundamentat o concepție specifică, absolut originală, în relația dintre om și tehnică, exprimată în câteva cuvinte, cărora unii le atribuie chiar valoare de aforism:
„Un aparat, dacă nu funcționează, trebuie demontat imediat, ca să vedem de ce nu funcționează și, dacă funcționează, trebuie demontat, de asemenea, ca să vedem de ce funcționează.”
Este adevărat, tehnica a evoluat neașteptat de mult în ultimii ani și astfel s-a mai atenuat puțin elanul „meseriașilor” de ocazie, care nu mai pot chiar așa de ușor să umble pe la autoturisme sau pe la diferite aparate, însă ceva-ceva a mai rămas din pornirea ancestrală a românului de a „meșteri” peste tot. Și, să nu neglijăm, totuși, frustrările, chiar dramele pe care le trăiesc acum unii oameni din această cauză. „Cum adică n-am voie să-mi demontez aparatul meu, pe care am dat atâția bani?!” – se întreabă, revoltat și întristat, „meseriașul” român.