Pentru cei care-au murit, cu un suflet împietrit,
care n-au știut ce-i sfânt, nici în Cer, nici pe Pământ,
care și-au purtat trufia, ignorând ce-i modestia,
Cerul fiind hilară veste, bună pentru o poveste,

care dragoste au dat, într-un mod interesat,
iar în suflet au avut, doar dorințe-nspre avut,
pentru cei ce mila-a fost, un ceva cu izul prost
calea-n sus e-o amețeală; o stare de toropeală.

Ce pe-acolo este-n fire, de jos este prins în fire.
De n-a fost pe-acolo strâns, Cerul e de nepătruns.
Dacă-n viața-i necredință, pe acolo-i neputință,
fără scop și atitudine! cu cât urci e solitudine!...

Neavând o legătură, trec închiși ca-ntr-o armură,
iar în jur e-o abureală, ce vederea le-o-mpresoară
fiind chiar ei! de nevăzut, pentru Sfinții din ținut.

Pierzând astfel lecții multe, spre în jos nu au de unde
să strângă ceva-nsemnat, pentru chip, când au urcat
spre a-și construi o soartă,-n evoluție, galantă!
pentru că nu au habar, despre ce-ar fi necesar.

Toată brambureala lor, se revarsă-n viitor,
în destinul șubrezit, prin ce pașii-au ocolit
prin malefica turnură, ce le-nchide-n anvergură
noua viață ce-i croită, dintr-o gnoză răvășită,

ca pe jos să-i vezi mirați, de-ai confraților talanți!
sau să-și prea înalțe nasul, să își potrivească glasul
și cu ton de prea-nțelepți, să îi facă proști adepți
căci mai e o variantă, ce făptura le deșteaptă!
lăsând la o parte fudulia și consoarta ei, prostia.

Luminați pot fi pe sus, de Lucifer, ca interpus
ajungând chiar să sporească, în lumina-i pitorească
căci el poate să le-ofere, viețuiri fără durere,
genialitate, har; talente... în cultură recurente,
ranguri, bani; împărății, ce în alt mod le-ar lipsi,
însă astfel fiind avuți, îi devin datori vânduți.

Sau de-amicul său, Satan, care-n minte! e titan
dând oricărui nătărău, genialitatea de dudău
prin care scornește-n gând, doar ce ține de Pământ...

O cunoaștere măreață, fără suflet în povață
devenind, în acest fel, posedat prin cerebel.

Sau de-acel, mai rău! Sorat; care-n vreri va fi lucrat
fiind atât de ticălos!... încât slujnicii-i de jos
supuși sunt unor credințe,-n care vor ucide ființe
doar pentru că se închină, Altuia!... zic ei cu vină
convinși fiind că-s luminați și-n dreptate motivați...

Zi pe jos așa ceva!... de nebun toți te vor lua!
inclusiv dintre acei, care-n fire nu-s atei
sau de ăia, din chilii, ce grabnic vor afurisi...

Ăștia, despre care spun, nu prea-i întâlneam pe drum
pașii lor pe căi de astre, purtați fiind prin văi sihastre
ba mai jos, ba foarte jos, fiecare după rost
pe rute unde se-ntâlnesc, cu năravul lor lumesc...

Acuma, gândind și drept, n-aș fi eu ăla mai zvelt!
mai ales că nu se pune, diploma-n deșteptăciune,
apropo de ce mai sus, afirmam că nu-i exclus.

Valoare pe aici ți-e dată, prin morala abordată
care-n viață ți-a-nsoțit, fapta, gândul; ce-ai simțit
în relații duse-n ani, cu supuși, amici; dușmani.

Nu ei jos, iar tu în pom, ci direct, om de la om!
altruismul în voință, fiind ambrozie în ființă...

Ăia, de au fost mai buni, au pășit pe alte culmi
dăruiți fiind cu putința, de a trece suferința
fără să ridice glasul, fără să-ntețească pasul
asta fiindu-le-n folos, să urce când mai de jos
ca apoi, pe-aceeași cale, să meargă fără escale.

Nici pe ei, cei de ăst fel, nu prea i-am zărit în plen.
Poate de mai coborau și-ntr-un fel se arătau
mai pe jos, cu trebuințe, să sprijine și alte ființe
sau mă rog, cu un alt rol, cunoscuți fiind după țol
căci a lor înveșmântare, mai deschisă-i la culoare...

Nu gândiți la culori vii!... Straiele pe-aici sunt gri
variind de la închis, pân' la albul, când a nins
nuanța arătând în sine, cât te-ai înălțat spre bine
următoarea treaptă dată, fiind lumina moderată
care și ea tot lucește, urcând mai înalte creste...

În Cer ne vedem la față, cu chipul moral din viață.
Regula ar vrea să spună: „cin' se-aseamănă se-adună!”...
Multe ce au tâlc în lume și pe-aici dau semne bune!

De fapt este chiar invers, toate-și au în Cer avers!
pe post fiind de arhetipuri, ideale-n sens și chipuri
ca apoi să pice-n roi, pe pământ... sau în noroi
unde, prin multiplicare, Terrei îi vor da culoare...

Ar mai fi și cei ce jos, s-au sfințit c-un mare post.
Ăștia printre noi sunt rari, dar ca fel sunt foarte tari!
Pentru ei nașterea-i gata; și-au făcut pe-acolo plata!
Ei, precum vestimentație, au deja lumina-n grație,

iar vibrația, care-i mai mare, le permite-o bună stare
până se va preschimba, densitatea de pe Terra,
când Pământul se destramă, ivind altă panoramă.

Coborî-vor doar de vor, să mai dea vreun ajutor,
acțiuni ce-s cu menire, la nivel de omenire,
de popoare sau de neamuri sau pe unde poartă hramuri,
sau încă efort să puie și-n ăst fel mai mult să suie!
ceea ce de-acum survine, prin uitările de sine
și prin mâna ce e-ntinsă,-acelora în suferință.

Dânșii pot chiar să și urce; dar vibrația de nu le-ajunge!
vor fi și ei toropiți... și-ntr-un fel chiar adormiți,
somnul fiindu-le-n folos, împliniți fiind, riguros
de vibrații-ntăritoare, care le-or mai da ardoare
cum și jos, somnul ne cruță, când vigoarea o ațâță...

Peste toți, fiind cel mai sus, este chiar Domnul Iisus!

Învierea și-Înălțarea i-au îndeplinit urcarea,
nivelul său evolutiv, fiind deja comparativ
cu starea Omului creat; cât i-a fost lui, acordat!
chiar așa cum Dumnezeu, l-a sortit spre-a fi un Zeu
pentru oameni fiind model și pe jos, dar și în Cer...

Dar să nu gândiți la vicii, de-s unii fără servicii!
în sensul că nu coboară, să mai lumineze-n seară.
Prin a lor activitate, chiar pun umărul la toate!
cele ce-s de trebuință, înspre-a omului priință.

Chiar dacă o fac din Cer, folosul este cam la fel.

Aș spune că e mai dornic, rezultatul fiind mai spornic
căci ei lucră cu menire, pentru-ntreaga omenire
nu doar pentru unu, doi, ce pe jos le-au fost codoi...

Ei sunt cei ce-așteaptă sus, ceilalți să-i fi ajuns,
sufletele-acelea calde, toate în veșminte albe
ca apoi, toți care sunt, vor trăi pe-un nou Pământ.

Un transfer măreț și amplu, pentru omeni, în ansamblu.

La-nceput va fi reluat, ce-ntrecut s-a derulat
întru vremile apuse, pe când omul nu căzuse
atingând clipele-n care, ostenită Terra moare
ca apoi iarăși să-nvie, în veșmânt de liturghie
în care noua croială, va purta o față-astrală
ce de-acum, mai luminată, este mai determinantă!

Și-uite-așa, prin ostenire, totul trece-ntr-o sfințire
ce de-acum, pân' la-nviere, dată-i de a Duhului putere
'n viitor, contextuală, chiar cu Sinea spirituală.

Ca apoi, de iar va crește și prin Fiul se-mplinește!
printru El primind reflecții, tocmai din Spiritul vieții!
iar cândva... și mai mărit! ca Om-spirit dovedit
va să-nlăture alt văl, Înălțându-se în Tatăl.

Aici nu vorbesc de Trinitate, adică de Unitate,
ci de ale Ei natale; date-n lumile spirituale.
Până la Divin e mult!... omu-i încă pe Pământ,
iar în spirit sunt marcate, nouă trepte separate.
Alea, spuse pe mai sus, sunt doar primele-n parcurs...

Eu', care-i mult timp cap, pentru om e-un fel de pap!
căci rolul și l-a avut, să îl țină-ntrețesut.
Dară, cu ascensiunea, își va pierde-adeziunea
devenind, întru folos, celor ce se nasc mai jos

primind omul, în curând, altele, ce-i vin pe rând
emanate fiind din trup și cu stări trecând prin duh
având originea-ntrupată, întru Duh, în Fiu și-n Tată.
Cele mai sus pomenite, ce nu-s încă dezvelite...

Eh!... nu chiar totul e precum, numai bine-ar fi pe drum.

Dacă toți am fi perfecți, doar în unu'-am fi sticleți,
în care ne-am dizolva, căci ne-om identifica.
Prin asemănări depline, multitudinea piere în sine
scop ce-ar fi de mulți curtat, însă greu de abordat!...

Evoluția pe verticală, înspre-acolo se strecoară.
Cu cât sui în Ierarhie, miliardul piere-n mie,
iar mia și ea, la rând, se dizolvă-ntr-un cuvânt,
iar mulțimile de artefacte și ele vor fi-nsumate
într-o stare de iubire, precum unică simțire...

Dumnezeul, Trei în Unu', tot așa a trecut drumu'
fiind manifestat, cândva, în puzderii de-altceva
cum și Ierarhiile,-ntre noi, vor urma același croi...

Dar vor fi destui ce pică... și-încă, ce nu se ridică
pe motiv de rău sau dulce, neputând ei să mai urce
fiind în mare disonanță, cu frecvența-n doleanță.

Ăștia-s duși pe-alte planete, așteptând alte decrete,
dar și ei, tot cu încetul, își vor reforma cofretul
căci și răul se grupează și se metamorfozează
chiar de unii dintre dânșii, se întorc către obârșii,

însă, până la trezire, împletesc plase din fire
prin care să-i încâlcească și-nspre rău să-i lămurească!
pe acei ce vin din urmă, încă numărați ca turmă
care sunt mai slabi de înger, căci loviți au fost de fulger.

Fapt care-i chiar necesar, pe al evoluției cântar
căci trezia, chiar de-i lege! mulți dori-vor s-o dezlege!
urmând căi în evoluție, cu efecte-n disoluție
pentru că vor fi avarii!... dacă n-or miji contrarii.

Și de spus e cu folos: ...cât urcarea-i mai de jos
evoluția este mai tare, căci experiența e mai mare
fiind dânsa, prin constituție, instrumentul de percuție.
De unde... ordinea mărimii; „cei din urmă vor fi primii”.

Cunoașterea prin rațiune... surogat de-nțelepciune.