La miezul nopții,
când mintea mea
se odihnește pe marginea patului,
ca un portar bătrân,
iluziile și ideile serioase
s-au întâlnit în sfârșit
la aceeași masă.

Iluziile au venit primele,
cu pași ușori,
purtând eșarfe colorate
și promisiuni care sclipesc doar în întuneric.
Ideile serioase au sosit la timp,
cu dosare groase
și priviri care nu se lasă păcălite.

S-au privit lung,
ca doi vecini care știu
că nu pot muta gardul,
dar pot, măcar, să nu-l mai scuture.

Și-au strâns mâinile
cu o politețe obosită,
ca doi actori
care nu-și mai cred replicile.

Apoi au rămas o clipă
fără să spună nimic,
ca și cum liniștea
trebuia semnată și ea.

Undeva, pe masă,
cheia a rămas între ei,
lucind vag,
fără să mai aparțină cuiva.

Iar mintea mea,
martor tăcut,
a stins lumina fără grabă.

Pe holuri,
iluziile au rămas aprinse
ca niște veioze uitate,
iar ideile serioase
au întredeschis ferestrele.

Și pentru prima dată,
aerul a găsit
pe unde să intre.