Sub dalele de marmură
ale unei lumini nenăscute,
tremură sufletul meu.
În el latră dureri
crezute demult uitate.

Nu la amăgitoarea lună latră,
ci la confrați mai tineri,
ce se înfruptă, flămânzi,
din sângele meu.

Nu mai știu ce-i vechi
și ce-i nou
în haita sălbăticită de dureri.
Nu mai știu ce-i azi,
ce-i ieri,
ce-i nevinovăție
și ce-i vină,
ce-i alb
și ce se destramă în negru.

Știu doar atât:
resălbăticirea,
după colapsul durerii,
mă va smulge
din scrumul incandescent,
aspru, viu,
și mă va legăna
în palma unei primăveri
care nu va mai pleca.