Este un om care a învățat devreme
că tăcerea nu e gol,
ci o încăpere în care lumina
se așază altfel.
Scrie ca și cum ar strânge
cioburi de timp
de pe podeaua unei zile
care nu s-a terminat niciodată.
În cuvintele lui,
magnoliile nu sunt doar flori,
devin martori ai unei ordini fragile,
iar bondarii nu zboară,
ei poartă vești dintr-o lume
care încă mai crede în începuturi.
Poemele lui respiră lent,
ca niște ferestre aburite
într-o dimineață de toamnă,
când cineva a plecat
și totuși ceva a rămas.
El scrie nu pentru a explica lumea,
ci pentru a o asculta
în limba ei veche,
pe care o recunoaștem
doar când ne e dor.