Ce diferență e între idolatrie, superstiție și credință? Idolatria constă în atribuirea de puteri supranaturale unui obiect material, statuete din lemn, piatră, fier, bronz etc., care reprezenta în vechime o zeitate. Practic e o energie dirijată în exterior prin concentrare pe ceva fără legătură cu tine, dar căruia îi atribui dorințele tale de a fi protejat, ajutat, satisfăcut emoțional, în care îți cedezi puterea, libertatea de a gândi unei iluzii confecționate (de cele mai multe ori în interesul altora, cum ar fi astăzi idolatria politică, sportivă etc.). Creștinismul își are rădăcinile în credința avraamică, asta o menționează și Manuscrisele de la Qumran ale esenienilor. Până la chemarea lui Avraam din Urul Caldeii, sudul Mesopotamiei, Irakul de astăzi, popoarele primitive se închinau la idoli: Baal, Astarte, Moloch, cum erau populațiile tribale din Canaan, filistenii, iebusiții, ș.a. nu cunoșteau capacitatea de a abstractiza prezența unei puteri mai presus de limitele gândirii umane. Monoteismul a făcut o revoluție în gândirea religioasă, elimina idolii și reprezentarea lor cu credința într-o putere care nu putea fi materializată, percepută într-o formă anume din lemn, piatră, metal. Le-a fost foarte greu închinătorilor la idoli să se elibereze de falsele credințe, de faptul că zeitatea reprezentată material nu avea nicio putere. Se crease din timpuri străvechi o legătură imaginară, magică între idoli și oameni, triburile primitive aveau fiecare zeii lor de piatră, lemn, fier pe care îi păstrau în altare sau temple din piatră. Revoluția monoteistă îi cerea omului să își dezvolte capacitatea de abstractizare prin gândirea unei entități autonome, de a medita că există ceva, o putere independentă de imaginea creată de om și nesupusă slăbiciunilor sale. Cât de greu le-a venit celor din zorii civilizației să accepte un Creator nepalpabil, invizibil îl putem observa și astăzi prin cultul religios al multor biserici, ritualul unei venerări cu reminiscențe idolatre. Cel care crede cum era inspirat Avraam comunică direct prin gând cu Creatorul lui, cu Dumnezeu, iese din ritualism, formalism religios, el înțelege ubicuitatea lui Dumnezeu, Iahve, Elohim, Adonai, nu-l limitează la o anumită înfățișarea materială. Exprimarea ritualică a credinciosului este o reminiscență păgână, idolatră, care a dus la superstiție, la acordarea unor puteri magice planetelor, constelațiilor. Deus tremendum, zeul care inspiră teamă, frică, cum spunea Rudolf Otto, e tot o reevaluare din vechime a cultului idolatru. În Templul lui Solomon din Ierusalim nu exista Adonai, Iahve reprezentat în vreo formă umană sau de altă natură. Pentru credinciosul monoteist izbăvit de influențe idolatre Dumnezeu este unicul, este primit în adânc și reflectat prin ubicuitatea Lui (prezența în mai multe locuri în același timp). Credinciosul îl are pe Dumnezeu în tot ce face el, ce gândește, nu mai trăiește o viață dublă prin care să fie nevoit să își ceară iertare Celui Binecuvântat care deja îl locuiește. "Eu întru tine și Tu întru mine" este cea mai clară expresie christică a credinței desăvârșite. Când ești în așa stare de a locui împreună cu Dumnezeu nu mai ai nevoie de niciun ritual, adorație exterioară a unui obiect înzestrat cu puteri magice, miraculoase. Miracolul îl ai în interiorul tău și înțelegi cu adevărat lumea, cine locuiește în oameni, cum își construiesc ei viața, cei mai mulți, sub diferite influențe străine căii eliberatoare.