Măiastra-i gândul ce din noi s-a desprins,
Urcând din lut, din carne și din humă;
E zborul pur, de văpaie neatins,
Ce orice lanț al firii ni-l mai curmă.

Nu are aripi, ci are doar avânt,
O formă care-n bronz se vrea scânteie;
E cel mai greu, adânc și sfânt cuvânt
Ce-n rugăciune cerul îl încheie.

Zburăm cu ea, lăsând în urmă ura,
Spre liniștea de aur, nepătrunsă,
Unde sfințenia e țesătura
În care taina lumii stă ascunsă.