I-am privit din spatele perdelei,
cum se apropiau unul de altul
ca două bucurii ce se caută
fără să știe că se găsesc.

La orizontul privirii mele
deja mergeau în linie dreaptă,
cu pași care nu știau să mintă,
cu un sărut ușor tremurat
de teamă și… și ce?
Poate de miracolul
că lumea se strânge uneori
într-un singur gest.

N-am mai văzut îndrăgostiți
pe aleea din spatele parcului?
Și totuși, de fiecare dată
mă uimește cum reușesc
să se contopească unul în celălalt,
să-și construiască o lume
care nu încape în nicio hartă.

El a așteptat-o să se așeze,
apoi s-a lăsat și el,
ca o frunză care știe
unde-i e locul.
Ea a scos două înghețate
dintr-o sacoșă simplă,
cu mâinile goale,
ca și cum nimic
n-ar trebui să stea
între ei și îmbrățișare.

Și m-am trezit zâmbind:
— Ah, ce romantici sunteți astăzi,
voi, care nici nu știți
că purtați în voi
toată știința veche a iubirii,
cea care nu se învață,
ci se trăiește.