Mamă,
tu îți îmbraci sângele,
în piept rostogolești soarele,
contaminezi cerul cu maternitate
până cresc în tine secete,
cari păsări oloage-n orbite,
pui plasturi pe răni ce-mi scuipă
întuneric.

În nodul de sânge
înghesui oceane,
să îți scufund singurătatea.

Când îți umblă oglinda prin oase,
pe la colțuri de mângâieri cresc cruci;
porți în aceleași palme prăpastia și puntea.

Ai construit atâția oameni,
dar tu respiri tot mai puțin;
urmez circuitul,
zidesc vieți
și nu pot cârpi una singură.