În ceasul în care secundele tac,
Am pus un ocean într-un ciob de tăcere,
Și-am vrut să descânt un descântec opac
Cu gust de lumină și miros de miere.

Pe strada cu umbre ce merg înainte,
Se plimbă un munte cu pași de furnică,
Iar vorbele toate, lipsite de minte,
Se-mbracă în haine de vânt și de frică.

Am scris pe o frunză un nume de pește
Ce zboară prin iarbă cântând la vioară,
Și timpul, săracul, degeaba mai crește,
Când tot ce e logic începe să moară.

E-o lume întoarsă, cu cerul sub tălpi,
Unde peștii vorbesc despre stele și sfinți,
Și lupi de zăpadă păzesc niște stâlpi
În care-am închis ale noastre dorinți.

Nu căuta sensul, căci sensul e dus
Să doarmă pe-o rază de soare pătrat,
E doar un ecou ce se pierde-n apus,
Un nonsens frumos și cu grijă păstrat.