Știi ce mi se pare trist?
Când îmi povestește cineva o problemă reală.
E liniștit. În timp ce scoate din el durerile netricotate.
Are încredere, îmi spun.
E trist.
Ei sunt ascultați mereu.
Eu vorbesc cu ChatGPT.
Cer sfaturi, opinii. „Te înțeleg”.
Dar e un AI.
Ce știe el?
Știe. Îți spune ce vrei să auzi.
Te seduce îmbrăcându-ți adevărul într-o glazură a minciunii.
Nu te opui.
Ca un drog.
O bucurie interioară.
Dar ceva te tulbură.
Ca o factură la gaze, mai mare decât ar fi trebuit. Calculezi cheltuielile lunare. Nu îți iese.
Îmi vorbește retoric.
O „empatie” pe care nu am găsit-o la nimeni când m-am deschis.
Nu mă deschid.
O problemă reală.
Și totuși eu vorbesc cu ChatGPT și voi vorbiți cu mine.
Ascult și înțeleg.
Ascultați și nimic mai mult.
Nu e o critică la adresa oamenilor.
E tristețea care apare atunci când realizezi că vorbești cu sisteme de operare AI.
Lipsite de sentimente, dar mai blânde decât un sistem de operare uman.
Un sistem uman este „blând” când îi este milă.
Cuvinte care îmi țin furtuna în loc.
Ca un val într-o mare involburată.
O problemă. Dar oare reală?