Florițo… fă o salată de ceapă că nu mai pot de foame, strigă Tică, în timp ce urca din curte spre portița din deal.

Salata de ceapă era un fel de tocătură măruntă din frunzele de ceapă ciugulite rar din strat, cu ceva ulei și oțet și cu puțină sare, o mâncare de salvare ca în ziua aia în care ai lor erau de rând la stână și plecaseră de dimineață la muls.

Tică era cu un an în fața mea, în toamnă trebuia să-nceapă școala, iar Florița, cu câțiva ani mai mare, avea în grijă toate, în timp ce noi ceilalți adunați de pe drum, fetele lui Gurău și cu mine și încă vreo doi de pe-acolo, așteptam să vedem cum s-alege vremea, că după norii joși și întunecați, nu părea c-o să mai fie mult până la ploaie.

Și-atunci a venit, de fapt, n-a venit și nici n-a căzut…. pur și simplu era acolo, ca ridicat din nimic, un fel de stâlp de lumină, nici drept și nici neapărat strâmb, gros cât un stâlp de telefon, dar cumva înfășat în niște straturi, mai albastre și albe pe margini și mai aurii în miez și-a stat ridicat destul cât să ne ardă ochii și să ne-ntunece privirea după ce s-a stins și-n locul luminii orbitoare a coborât ceva mai mult de-un sunet, dacă i-ai zice tunet ar fi ca și cum i-ai zice șoaptă, dar ai putea spune mai bine c-ar fi ca un fel de berbec, cum a fost acela care m-a prins pe punte, vara trecută și m-a izbit în urzicile din râpă cu buza spartă, atâta doar că berbecul ăsta care s-a coborât din cer după ce s-a stins lumina era de zece ori mai mare și ne-a aruncat pe toți, ca pe niște popice șchioape, în praful curții, de unde ne-am ridicat pe rând, cu urechile țiuind și cu privirile întunecate, încercând să-nțelegem ce ni s-a-ntâmplat.

În gura portiței din deal, ca răstignit, jumătate în curte, jumătate în grădină, Tică privea spre cer cu ochii larg deschiși spre norii care începuseră deja să clocotească, mai degrabă mirat, parcă mai mult dezamăgit că salata lui de ceapă dorită nu va mai fi, în timp ce din cămașa în carouri, de pe umărul stâng, de mărimea unui ban de 10, o arsură neagră încă mai ridica un fir de fum albăstrui.

Tică… Tică… abia mai putea să spună Florița cât timp ea și una dintre fetele lui Gurău, cea mai mare, l-au apucat de mâini și de picioare și l-au dus pe patul din chiler, în vreme ce, abia dezmeticit, trăsnit dar viu, am ieșit în drum și-am luat-o la goană spre casă, cale de vreo sută de pași, printre picăturile grele care de-acum deveneau tot mai dese și care șuierau înainte de-a se izbi într-un fel de cuibăr întunecat în praful galben al drumului, până la poartă, unde m-am ciocnit de bunica, care arăta că auzise ceva și era deja îngrijorată.

L-a trăsnit pe Tică, i-am strigat… o, Doamne… mergi în casă și așteaptă că vin acuși… în timp ce aproape că fugea pe drum, mai grăbită decât am văzut-o vreodată… spre vaietele și plânsetele care s-auzeau tot mai tare.

Noaptea aia și următoarele n-au fost deloc ușoare, chiar dacă-n prima bunica m-a descântat și mi-a tot pus comprese pe frunte, durerea de cap și zumzetul neîncetat n-au slăbit deloc, ținându-mă treaz aproape întreaga noapte sub ploaia care de-acum se dezlănțuise cu totul.

Ziua înmormântării s-alesese caldă și uscată, îmbrăcați cu hainele bune ne-am pornit spre casa lor, unde s-adunaseră deja oamenii și unde se auzea deja popa cântând și-am intrat, împreună cu bunica, în camera de la drum unde era sicriul, un sicriu puțin mai mare ca o valiză de poștă și-n care de-o parte și de alta erau rânduiți o grămadă de stânjenei albaștri culeși din grădină care aproape-i acopereau fața surprinzător de întunecată, iar peste toate un miros greu de parfum ieftin de frizerie, poate-o fi avut el rostul lui dar care pe mine m-a scos repede afară și-n secundele alea, fără să-mi dau seama se sădea ce începuse c-o repulsie și a rodit într-o fobie rămasă și peste zeci de ani la fel de vie și dintre toate florile lumii stânjeneii sunt ultimele flori pe care le-aș vrea în preajmă, ultimele flori pe care le-aș cumpăra, ultimele pe care le-aș îngriji cum e și repulsia organică de parfum, fiind dincolo de puterile mele de-a mă da cu orice fel de parfum și cu greutate pot suporta parfumul puternic al altcuiva.

Dar n-a mai durat mult până când alaiul s-a pornit, cu popa în frunte și cu noi, ceilalți, în urma căruței care ducea sicriul.

La primul popas, bunica lui, o femeie mărunțică și așa veselă mai înainte și care mereu ne vorbea blând și frumos și care acum, sub un batic negru și greu, privea cu ochii secătuiți, dar tot la fel de blajini și albaștri, ca-n tot neamul lor, îmi îndesa anume mie și numai mie, spre surprinderea mea, în palmă, câțiva bani mari, înainte de-a arunca alții mai mici, spre ceata de copii care urmărea alaiul și care se repezeau după ei ca niște găini la grăunțe, în praful drumului.

Asta s-a repetat de câteva ori, la fiecare răspântie, la fiecare podeț, pe drumul, totuși lung, până la dealul abrupt pe care se afla biserica și alături, cimitirul, fără să-mi pot lua gândul de la buzunarul tot mai greu, în care adunasem, în gândul meu, fără vreun merit, așa avere și nimic din ce-a urmat până ne-am întors acasă nu a putut acoperi grija și mirarea pentru ea.

Când ai mulți bani, îi pui într-o batistă și peste ei pui, dacă ai, cum eu aveam și un ban de hârtie, o hârtie galbenă, puțin boțită, de cinci lei, pe care-i căpătasem cu vreo săptămână-n urmă de la unul dintre cei cu care bunicul, duminica, bea câte-un pahar de vin și care se arătase neîncrezător că eu, ca un fel de atracție de bâlci, aș putea citi din ziar, cum am și făcut, spre mirarea celorlalți cheflii, când am citit toate titlurile de pe prima pagină a ziarului fără să mă opinteasc și fără să greșesc vreo literă, într-o batistă cu colțurile înnodate cruciș în două noduri strânse.

Când ai mulți bani, noaptea, te gândești ce să faci cu ei și mă vedeam, uneori, în prăvălia din sat, privind la toate lucrurile care erau rânduite acolo, la biscuiții mari, pătrați, la caramelele cu cacao, împachetate în hârtie, la zahărul pe sfoară, ca să nu mai spun de siropul măsurat cu un fel de degetar și biciuit apoi, în pahar cu un jet de sifon și parcă nu-mi mai trebuia nimic, știind în secret că puteam avea totul, doar ce să mă hotărăsc și s-aleg, greu descumpănit sub povara alegerii, fiind obișnuit să capăt ce alegeau alții și mulțumit dacă după ce ceream doi biscuiți primeam unul.

Când ai mulți bani, pe lângă bogăție vine și grija lor, luând din vremea de somn, croind planuri și strategii, ducând batista într-o zi după alta de sub pernă sub pat, de sub pat în sertarul mesei, din sertar în cămară, din cămară după sobă, atâta timp pierdut și grijă tocmai acum când aveam atât de multe de făcut privind la vara care chema.

Pâna-ntr-o dimineață când, hotărât, m-am dus în camera bună, care mirosea mereu a miere și a ceară unde era un dulap mare, negru pe care stăteau înșirate ca niște felinare galbene, gutui la copt și-n care erau atârnate toate hainele groase de iarnă căutând una care-mi părea mie c-ar fi avut buzunarele cele mai mari și mai adânci unde-am abandonat batista aia plină nu doar de bani ci și de griji și care mă golise aproape de tot de dorinți, am închis apăsat ușa grea care n-a mai scârțâit deloc, ca atunci când am deschis-o și-am ieșit, mult mai ușurat de-acum, în drum, la joacă.