Spectacolul de pe Granit

Vedeți acest granit? Zeii și-au zidit aici tăcerea, în timp ce noi ne-am îngropat viața în ecrane și ziare care se îngălbenesc înainte de apus. V-am mai spus: binele nu mai coboară. Nu-l mai așteptați; a rămas acolo sus, o stea fixă, rece și inutilă.
Aici, pe pământ, singura lege care mai bate pulsul e Iubirea. Cine iubește, să prospere! Cine nu știe... să piară. Iar cel care pune lanțuri pe inima altuia? Acela să piară de două ori: o dată în carnea lui și a doua oară în uitare.
Mi-am așezat gândurile în piatră, acolo unde vântul le poate mângâia și ploaia le spală de noroiul acestei lumi de algoritmi. Nu căutați nimic imuabil; e doar minciuna pe care ne-o vindem ca să nu înnebunim. Totul curge, se descompune și se reface. Astăzi mă privești, dar mâine voi fi deja un străin pe care nu-l vei mai recunoaște.
Viața e un teatru absurd, scris de un autor care a uitat să ne dea replica finală. Simțiți cortina? E grea, miroase a praf și stă să cadă. Nu vor fi aplauze și nimeni nu ne va mulțumi pentru cât am sperat sau cât am sângerat.
Așa că, înainte de marea tăcere... cântă! Dansează în fața acestui granit mut! Râzi de neputința zeilor și plânge-ți propria trecere cu fruntea sus. Singura victorie împotriva unei lumi fără milă este să trăiești spectacolul până la capăt, cu o pasiune care să crape chiar și piatra.


Căprioara și Lupii

Într-o lume unde bogații tezaurizează banul și scriitorii se sfâșie între ei, căprioara spiritului rămâne singură în bătaia puștii. Ea este metafora fragilității noastre: o făptură a luminii hăituită de lupi care au uitat să mai fie oameni.
Atacul reciproc între creatori este, în fapt, vânătoarea propriei noastre inocențe. Când condeiul devine colț de lup, căprioara frumosului moare, iar noi rămânem să locuim într-un deșert de litere moarte.
Să nu uităm: misiunea noastră nu este să vânăm, ci să ocrotim acea căprioară care mai îndrăznește să creadă în zâmbetul adânc al primăverii.


Camelia Opriţa