De când copilăria
mi s-a mutat definitiv în piept,
am învățat că titlurile sunt neprețuite:
niște rame pentru fețe
care altfel ar curge.

Fără ele ești în afara lucrurilor,
ca o imagine care nu se prinde
de nicio oglindă.

Ne temem de anonimat ca de o orbire,
spaima că reflexia
ne-ar putea uita chipul.

Privesc oglinda:
îmi livrează un chip cu nume,
un portret înrămat în așteptări.
Dar sub sticlă,
ceva rămâne nenumit.

Oglindă, ce te faci
dacă nu ai un titlu pus pe frunte?
Imaginea tremură,
o mărturisire mută:
exist doar cât timp pot fi rostit.

Ce să fac eu, suflete al meu,
că tu nu apari în nicio suprafață?
Te caut în sticlă, în ochii altora, în cuvinte,
dar tu nu te reflectezi.
Ești ceea ce scapă oglinzii
sau ceea ce ea nu poate suporta?
Dacă nu te numește nimeni,
spune lumea, te dizolvi.
Dar sub privire văd altceva:
un adevăr fragil, condamnat să fie văzut.

Poate că tu, suflete, nu vrei să fii așa.
Poate că tu ești ceea ce nu poate fi întors
înapoi către mine.

Atunci cine sunt eu?
Reflexia sau cel care nu apare?

Oglinda nu răspunde.
Tăcerea dintre noi
e un ciob subțire de sticlă.

Înțeleg acum:
numele e doar coaja a ceea ce se vede,
iar eu sunt restul,
tot ce rămâne dincolo de reflexie.

Copilul chircit în mine
nu s-a privit niciodată în această oglindă.
________________________________________