Oful nostru

Nu e loc la masa voastră
Pentru mine, nici de-aș vrea,
Iar gutuia din fereastră
Tristă e în noaptea grea.

Sunteți pacostea supremă
Abătută peste noi,
Ignoranța ce condamnă
Un popor plin de nevoi.

Dacă Dunărea ar plânge
Bucovina și Bugeacul,
Nu cu lacrimi, ci cu sânge
S-ar cutremura și veacul.

Ne e frică să vorbim,
Ne e frică să gândim,
Și-am dori, dacă se poate,
Supuși… dar cu demnitate.

Doamne, Tu ce ne știi oful,
Fă-ne ce am fost cândva,
Să nu mai fim apostroful,
Să fim glasul, să fim slova.