Din dragoste de soare
dau frunze,
De dragul unui nou început
cad frunze.
Eu frunză, tu copac,
cine pe cine înverzește
când soarele ne e rădăcină
și, cu aceeași lungime de umbră,
ne îndatorăm aceluiași Pământ?
Hm? Cine pe cine înverzește?
Bine, hai să schimbăm:
tu frunză, eu copac,
cine pe cine înverzește?

Încă înaintea frunzelor
cad, mai întâi, îngerii din ele
pentru a le netezi umbra,
amăgindu-le cu poezia căderii lor.
Copacii rămân mereu în picioare -
cu cât mai goi,
cu atât mai subțire umbra le e,
cu cât mai înfrunziți,
cu atât mai frumoși
și, tot cu atât, mai de umbră însoțiți.
Niciodată nu vom ști
când, aceasta, unde a început
și nici când, aceasta, unde se va termina,
nici nu ne interesează.
De fapt, ce întrebam?
Cine pe cine înverzește?
Sau cine pe cine umbrește?

O, ce îmbucurătoare lumina -
taina aceasta
cu care mă încumet să fiu
într-o perpetuă mișcare
prin pădure.
O, tu...!