Îmi venise, hei, să mă ies,
să mă fug,
să mă pierd,
să mă uit,
dar, se pare, sunt atât de egoist,
încât - iartă-mă, tu! -
nu te pot iubi
și păstra
niciunde în altă parte,
decât în mine,
unde, din pricina aceasta, mă întorc
de fiecare dată cu atâta frenezie
încât - iartă-mă, Doamne! -
mă plac.
Și, atunci,
cum aș putea să mă iert
de viață,
ca de o bucată de piatră
cu gust de bomboană?

Uite așa m-a mușcat azi un câine
de un picior rămas ceva mai în urmă,
cu care, oricum, șchiopătam
ca și cum idee doar mi-era.