Mi se strâmbă, hei, natura,
mi-e beteagă de cuvinte,
mi se-ntoarce pe dos gura,
ce mi-o ia mult prea-nainte,
iar pe-alocuri căutătura
mi-e sutană de părinte.

Verdele e prințul culorilor
și-l admir cum se abține
să moară-n țipăt de cocor,
în timp ce mă gândesc la tine
cu adâncul florilor.

Toamnă? Nu, nu mi-e, de ce mi-ar fi?
deși a ploaie de rugină, uneori, miroase.
Tu mi te-arăți, apoi pleci și iar vii :
înger cu ochi de mătase.

Nu, nu privesc mai sus de cer,
mmnu cu ochi nemăsurați,
dar nici nu-atârn pe limba celor care pier,
dintr-o mamă, întâmplați.