N-am să calc peste cuvintele tale
și nu voi zdrobi adevărul tău,
n-am să învinovățesc sinceritatea noastră
și n-am să pot să fiu disprețuitor.

Nu voi putea aduce luna dintre stele
și raze de lumină să-ți ofer, dar eu
scriind, privind cum zbor agale
cuvinte de iubire pictate-n nimbul tău;

n-aș putea să-ncerc măcar odată,
să calc pe umbra-ți să ți-o zdrobesc;
fericirea ta ce-i râu de munte lin
coboară, coboară în adâncul sufletului tău...

Și de voi putea să te mint vreodată
cu lacrimi în ochi am să te mint,
și n-am să fiu pictat de-o călimară
ci doar murdar de propriul meu veșmânt.

Cu tristețea plec la drum în noapte
când somnul se va prăbuși asuprea mea,
când visul meu e dus la tine-n noapte
și eu nu-mi voi putea ierta greșeala mea.

Vocea ți-o aud și vântul anevoios va bate,
uniți de mână vom zbura iubind,
cutremur ce va fi în urma noastră
atunci când totul va lua sfârșit.

Când raze de lumină vor spinteca cuvântul
și vorbele-mi vor fi surâs în vânt,
când tu vei sta cuprinsă-n agonie
și eu cuprins de umbra unui gând.

În valul unei lacrimi, duioșie și agale,
flămând urnesc secunda dintre noi,
cuprind tot cerul cu privirea-mi
și zâmbet trist al nopții, al cerului din noi.

Plutesc în îmbrățișarea văzduhului albastru
când flacăra furiei mele arde plină de cuvânt,
o dată cu ea, ard multe alte lucruri,
și noi pierduți ca două raze în pământ...