Adesea mi-am luat
rămas-bun de la viață.

Îmi spuneam întru
inima mea:

caracterul
meu este pecetluit:

ce să mai caut
în acest trup?

Trebuie să plec,
să fug din el...

N-am nevoie de
nori șterși,

de azur tâmp, de
poezia ieftină

a apusurilor dulcege,
crâncene uneori.

Poezia îmi stă în trup
ca inelul pe degetul

unui schelet ambulant.
Sunt plin de gol!

Mă pierd în pustiu,
în pustiul meu

și nimic nu-mi va reda
ucenicul poemelor triste

atât de ambientale,
secetoase și uscate.

Îmi este atât de dor
de mine, de plimbarile

efemere într-un spațiu
vid, clătinat de ape...