Întunericul alunecă la ochii mei
și-mi reamintește de nopți nedormite
umbre de durere fără chipul meu
adânc în ploaie, vise scormonite...
Amintirile mele triste ce vor să spele?
Oare rușinea mea?
Toată ploaia ce-mi va unge
visele de demoni din ochii mei,
vise de singurătate nu pot găsi
pe aceste alei de vis...

Mă plimb prin această noapte
iar calea nu are nici o lumină.
Această noapte singur,
și vântul adie în durere
și dorința a apropierii de noapte
bate în ceasul de lumină.
Timpul are un cuțit otrăvit
de durere pentru mine,
pentru totdeauna, pentru noi...
A ta mână fragilă și ochii tăi
plin de întristare
cum mi-au cuprins timpul și îmbrățișarea...
În aceste adâncuri cu porțiuni de cale netedă,
cu spaime de șoaptă și gemete de ură,
cu lacrimi și sfinți, demoni melancolici,
păduri de roș-aprins și toamnă fără voce.

Pătrund în mine fel și fel de taine,
taine din tenebre și din amurg,
dar tot ce pot să-ți spun acum iubito
visez, visez și greu gândul mi-l alung!

Dacă în loc de soare ar fi luna,
și-n loc de lună ai domni doar tu,
atunci în întuneric aș vrea să pot muri și poate,
a mele gânduri greu le-aș împlini.
Dacă în loc de ploaie te-aș asculta pe tine
și în amiază să te zăresc pe nori,
siguranța mea de veci de trai și de tenebre
prin gânduri, zile, nopți și ploi am să alerg!...