Spectacolul nașterii
și al morții, este jucat
zilnic de zeci de mii de specii,
de plante și animale, oameni...

Nu există nici măcar umbra unui simptom
de care să mă pot agăța...
Nici umbra mea cu care să-mi
mai vorbesc, să mă îngân.

Arbori tăiați de pretutindeni.
Omul se extinde, omul e cancerul
acestui mapamond solitar într-o
galaxie solitară și plină de negură.

Omul lasă urme pe unde trece.
El este cel ce face totul distructiv,
face ca inima altui om să nu-i mai bată,
să se cutremure în propria-i carne...

Ah, Dumnezeule! Cât oare voi mai putea trăi în suferință?
Cât voi mai păși pe aceleași urme mereu?
Cât de mult vom mai îndura așteptarea Ta?
Eu unul nu mai răzbesc. Mă lovesc mereu
de aceleași cadre mereu, de aceleași vieți...
Aceleași gânduri mă urmăresc mereu
și niciodată nu le pot scoate din umbră.
Aș fi vrut... aș fi vrut să pot să mă stăpânesc
de gelozie, să pot să schimb ceva în jurul meu,
chiar și timpul, chiar și lumea asta
creată în delir...

Dacă o singură picătură din ceea ce simt
într-un extaz excentric, m-ar arunca spre
o lacrimă de sfinți, atunci cu siguranță
voi ajunge atât de pur încât mă voi putea
oglindi doar în lacrimi de înger.

Vocea ta Karin, este zgomotul pe care-l face
deschizându-se, poarta văzduhului.