Am îngenunchiat în fața unui copac
și i-am spus despre durerea mea,
despre cum acest timp trece în fragmente...
căci mereu îmi aduc aminte de mine.

M-am repezit pe gardul viu și verde
și îngenunchiat, îngenuchiat m-a despărțit
asupra zâmbetului de soare căci și el
are nas și gură, ochii și urechi,
trup și suflet, gând și lacrimi...

Stând în amintire pe o bancă solitară,
vorbesc cu frunze și ramuri cântătoare
și îngenunchiat, îngenunchiat rămân
cu gândul și tot așa mă apără veșmântul.

Putrezeam de zâmbet și fericire
atunci când noi plângeam de dor.
Aș vrea să pot odată să te adulmec
să te simt pe trupul meu, gol...