Gândindu-mă, se iscau rafale de vânt
și frunzele șuierau aplecate la pământ...
Frunzele de fag foșneau într-un freamat scurt,
în timp ce vârfurile copacilor, mereu în dans,
își continuau murmurul ca un vuiet,
ca o melodie plină în melancolia ei
auzit dintr-un arcuș de vioară putredă...

Gândul, mai vag decât oceanul,
strălucea astfel în ochii ei
într-o ceață trandafirie. Viața ei
clocotitoare, tumultoasă, era totuși
separată pe vise, clasificată în
tablouri distincte...

Avea un fel de atașament tâmp, plin de
admirație pentru el, de voluptăți pentru
ea, o beatitudine care o amorțea;
sufletul ei se cufunda în această beție
și se îneca, prăbușită, ca ducele de Clarence
în butoiul lui cu vin. Era așa frenezică,
plina de pasiune, de orgoliu, de toate
întâmplările acelea diafane ale unor zile de amurg...

Nu-și mai putea ridica pleoapele. Păreau
croite special pentru prelungile priviri
amoroase în care pupila i se pierdea
undeva în josul buzelor mele, în lumină...
Oftatul meu e toată duioșia ei, toată
aventura unui soare ce străbate un azur
în lumina lui canonizată.