„Ce păr frumos ai”. Mi-ai spus pe marginea patului de spital în timp ce mă priveai cum nimeni nu o mai făcuse până atunci. Te uitai la mine de parcă ai fi vrut să îmi memorezi figura feței și să o iei cu tine în călătoria ta.
Știai deja destinația și, chiar dacă oamenii pot alege destinații de călătorie, tu n-ai avut opțiunea asta. Medicamentele, alcoolul sanitar și plasticul steril au fost ultimele tale izuri. Te-aș fi dus în natură, așa ai fi simțit că trăiești. Dar tu nu mai trăiai de 2 săptămâni și timbrul vocii tale se șterge din mintea mea ca cerneala udă dintr-un caiet dictando.
Asta îmi amintește de o scenă din „Coco”, unde Miguel Rivera cântă la o chitară mai specială și dispărea pe lumea cealaltă. Singurul lucru deosebit pe care îl are chitara mea e că are toate corzile întregi. Nu cred că spitalul e un loc bun pentru o elegie. De fapt, cred că este cadrul perfect, dar asta ar fi însemnat să îți accept destinul.
Nu ți-am mărturisit dragostea mea, așa cum nu ți-am mărturisit nici faptul că mă dărâma să te văd atât de slab și fără vlagă. Cu mâinile emaciate, aproape translucide, și cu trăsăturile ascuțite. Te transformasei mai mult într-o amintire și arătai ca o piatră erodată de timp.
Singura zi însorită din acea săptămână a fost ziua în care m-ai părăsit. E ciudat cum încerci să îmi transmiți că ești bine. Eu nu sunt bine. N-o să fiu bine. În realitate, oamenii nu uită durerea, ci se obișnuiesc cu ea. Trăiesc în suferință până devine un tipar emoțional.