Pe la începutul verii prestigiul doctorului atinsese apogeul. Veneau și oameni de la țară, de prin satele învecinate, care până atunci nu prea avuseseră acces la servicii medicale. Acum erau consultați și operați gratuit, nu trebuiau să mai plătească. Mai aduceau ei o ulcică de lapte, o bucată de brânză, un urcior cu vin sau câteva ouă… dar nu bani!
Într-o zi, câteva femei trecute de patruzeci de ani ce veniseră la consultație, discutau pe o bancă din curtea spitalului.
- Motohoi doctorul cel nou, nu vorbește deloc!
- Da… dar măcar te consultă, nu te trimite la raion ca ceilalți!
- A operat-o pe Aspasia lui Turcu… și e bine! D-aia am venit și eu!
- Ai văzut că, parcă, are căutătura boierului cel bătrân!?
- Ei și tu nu vezi că-i țigălău?!
- Ziceam și eu!
- Da tu știi că boierul în tinerețile lui s-a încurcat cu o copilandră din șatra lui Habu? A rămas grea fata… dar ar fi murit la naștere! Ani buni nu s-a mai arătat boierul p-aici! L-ar fi fost trimis ai lui, imediat, în străinătate la studii!
- Ei, știi tu? Vorbe!
- Cum crezi că au obținut pământ cei din șatra Habului?
- L-au cumpărat! Au țiganii bani! Nu vezi ce salbe au pirandele!?
- Până l-a întâmplarea cu țiganca, stătea șatra lui Habu numai la noi în sat. Pe urmă s-a mutat pe cealaltă moșie a boierului. Nu au mai călcat pe la noi!
- Ei, le știi tu pe toate și toaca-n cer!
- Mi-a povestit mie bunica!
- Și ce dacă le-a dat pământ?! a făcut și boierul un bine că acum, după proclamarea Republicii, tot a rămas fără el !
- Și noi urmăm boierului!
- Ce noi avem sute de hectare cum avea boierul!?
- Vine colectiva!
- Poate nu mai vine, că a murit Stalin!
- Fi-ți-ar gura aurită!

Așa treceau zilele. Țăranii discutând despre pământ, întâmplări cotidiene sau demult petrecute, orășenii fericiți că au fost desființate cartelele și li s-a mai îmbunătățit starea socială, doctorul Grig Stăncescu repetând ziua procedurile medicale sau operând vreun caz mai urgent, noaptea visând la clubul Steaua, uneori meditând la neamurile lui din partea bunicii paterne care acum cu noua orânduire aveau șansa să se emancipeze - școala era gratuită, dorință să fie – dar și la rudele din partea bunicului patern care pe lângă faptul că rămăseseră fără avere fuseseră trimiși și cu domiciliul forțat în Bărăgan! Înrudirea cu țiganii era rușinoasă cea cu boierii devenise periculoasă, dar viața mergea înainte! Asistenta lui Grig își făcea planuri de concediu, tânăra soră medicală spera că doctorul va deveni mai îndrăzneț și îi va acorda și ei o cât de mică atenție…

Vara secetoasă făcuse ca o parte din frunzele stejarilor ce străjuiau curtea spitalului să devină brun aurii chiar dacă era doar începutul lui august. Soarele luneca lin spre crestele Carpaților, se apropia asfințitul. Grig stătea în cabinet răsfoind dosarul cu protocoale operatorii. Asistenta lui, plecată în concediu, era înlocuită de sora medicală tânără și zâmbitoare. Lucrau de două zile împreună și el nu-i adresase mai mult de zece cuvinte și acelea legate strict de actul medical.
Liniștea după-amiezii fu tulburată de huruitul unei căruțe și de nechezatul unui cal ce, probabil, încerca să-și arate astfel nemulțumirea față de tratamentul la care era supus. Un țigan cu un copil în brațe venea alergând spre intrarea principală, piranda bocind din urma lui.
Grig, la datorie, îl consultă imediat. Îi pipăi tot abdomenul și îi ceru să ridice piciorul drept. Copilul palid, cu respirația îngreunată, rămase inert. Fie nu înțelesese cerința, fie nu mai avea capacitatea să-l ridice! Pentru a se lămuri în privința diagnosticului, doctorul îi ridică piciorul cu câteva grade pentru ai vedea reacția. Micul pacient scoase un geamăt în timp ce fața i se schimonosi de durere. Apendicită ajunsă la peritonită. Grav, foarte grav. Îl sedă, pentru ca substanța să-și facă efectul până urma să-l deschidă, apoi îi făcu testul de alergie la penicilină. La terminarea operației, trebuia să se edifice, pozitiv sau negativ. În timp ce se dezinfectau preciză asistentei ce să pregătească. Medită la șansele de supraviețuire ale micuțului. Minime. Dacă era alergic la penicilină, zero. Alt antibiotic nu aveau. Ar fi vrut să țipe la părinții care așteptau înfrigurați pe hol de ce l-au adus atât de târziu? N-ar fi ajutat la nimic.
Începu cu un sentiment de zădărnicie. Spuse doar din obișnuință ,,Doamne-ajută” apoi urmă dialogul obișnuit cu asistenta: iod…bisturiu… depărtător… pensă…foarfece… tampon… pensă… port-ac… drenă. Operația era pe sfârșite dar situația era gri. Ar fi fost primul pacient pe care-l pierdea și se întâmpla să fie tocmai din etnia lui. Luase repartiție în zona aceasta în speranța că-și va revedea rubedeniile dar acum nu își mai dorea să ia legătura cu ele. Cum să mai deschidă subiectul dacă chavorrul murea!? Nu ar fi fost privit cu ochi buni chiar dacă nu era vinovat! Ar fi fost considerat doar cel care nu a fost în stare să le salveze copilul!
Testul ieși negativ. Apăru o mică speranță Îi făcu prima injecție cu penicilină și tare ar fi dorit să nu consume antibioticul degeaba. Aveau stoc limitat. Se așeză pe unicul scaun din încăpere cu un sentiment de incertitudine. Asistenta strânsese instrumentarul care trebuia dus la sterilizat dar aștepta spăsită lângă măsuță, nu îndrăznea să părăsească cabinetul, își dădea seama după atitudinea doctorului că micuțul nu are prea multe șanse și nu știa ce să le spună părinților aflați în hol. Grig tresări, numărul bacteriilor se dublează în cincisprezece – treizeci de minute, protocolul medical trebuia urmat. Deschise ușa făcându-i semn asistentei să meargă cu instrumentele la sterilizat. Ieși din urma ei. Țiganii se repeziră să-l întrebe de copil. Le spuse să nu-și facă mari speranțe. Piranda începu să bocească. Bărbatul dădu să intre în cabinetul în care fusese operat micuțul și care ținea loc de sală de operație. Doctorul se postă în fața lui. Câteva secunde, între cei doi, avu loc un duel al privirilor. Niciunul nu cedă.
- Măcar să moară acasă! Spuse, tatăl copilului, hotărât.
„De ce l-ai mai adus?” gândi Grig dar gura-i rămase încleștată în timp ce verdele metalic al ochilor săi părea să-l străpungă pe interlocutor.
- Nici să vorbim cu el nu se poate? Interveni mama.
„E încă sub influența anesteziei! L-ați adus aproape mort și credeți că și-a revenit după operație!?” Își continuă doctorul gândurile în timp ce-i secera cu privirea. Cum asistenta, între timp, se întorsese îi întinse acesteia fișa ce trebuia completată cu datele micului pacient. Legal ar fi trebuit completată înainte de începerea operației dar ar fi pierdut minute prețioase având în vedere starea copilului.
Grig reintră în sala de operație pentru a verifica parametrii micului bolnav iar asistenta îi duse pe cei doi părinți în capătul holului unde se afla o masă și câteva scaune ce erau folosite pentru înregistrarea pacienților. În câteva minute formalitățile erau îndeplinite.
Nechezatul nervos al calului de la poartă îl făcu pe tatăl chavorr-ului să o ia pe pirandă de talie și să se îndrepte spre ieșire. Femeia se opuse și cu un glas rugător spuse:
- Tache…!
Grig, care tocmai își terminase vizita, la auzul numelui, simți că îi trece un fior prin șira spinării și i se face pielea de găină. Aproape anchiloză. Oare era același Tache cu care copilărise?!
Cei doi părinți își continuau ciorovăiala. Femeia încerca să-și înduplece bărbatul să o lase la spital să-și vegheze copilul. Respectivul îi spuse ceva în dialect. Grig înțelese că mai au doi copii mici acasă.
Asistenta, văzând că doctorul nu intervine, le spuse să plece liniștiți că, în caz de ceva, vor fi anunțați de omul de serviciu al spitalului.
În săptămâna care urmă doctorul trecu prin toate stările posibile: teama că micuțul nu va trăi, regretul că a luat repartiție tocmai în zona unde se aflau neamurile lui, curiozitatea de a afla dacă într-adevăr tatăl micului pacient era prietenul lui din copilărie, supărarea pe propria mizantropie care-l făcea să fie atât de greu abordabil și din cauza căreia nu se aventura prea des în discuții.
Mâna providenței, norocul chavorrului și priceperea doctorului își spuseră cuvântul. După trei zile copilul părea în afara oricărui pericol. Mama, care-l vizitase în ziua ulterioară operației, află că fiul ei va sta două săptămâni în spital.
Grig aștepta cu inima îndoita apariția lui Tache, tatăl micului pacient. Se gândea să-l întrebe pe chavorr despre Dada. Dar lui îi venea greu să socializeze și cu adulții darămite cu copiii! și la o adică ce putea ști cel mic!? Totuși, din ce-și amintea el, în șatră, Dada era una singură – străbunica lui. Probabil murise demult, era bătrână de pe când era el copil!
Același nechezat nervos, identic cu cel din urmă cu o săptămână, făcu ca pulsul doctorului să crească. Țiganul, piranda lui și doi pișpirei, mai mici decât cel internat, veneau grăbiți dar voioși spre ușa spitalului. Cei mici vorbeau doar în dialect și erau nerăbdători să-și vadă fratele. Piranda mulțumi cum se pricepu mai bine doctorului în timp ce Tache îl privi curios câteva secunde. Fură introduși în salonul cu bolnavi unde se afla cel mic și încă o femeie operată de ulcer. Grig rămase în salon făcându-se a cerceta niște fișe dar supraveghind de fapt familia reunită. După ce socializară cei mici, Tache întrebă dacă nu ar fi bine să-și ia copilul acasă, părea destul de înzdrăvenit. Asistenta ceru încuviințarea doctorului iar acesta dădu din cap a negație.
Pentru a-și încuraja fiului, ce părea dezamăgit de verdictul dat, Tache îi spuse în dialect:
- Lasă că nu mai mori o săptămână! dacă nu ne trimitea Dada la bolniță, nu trăiai!
- Trăiește Dada!? Întrebă Grig mirat, cu toate că până atunci nu-i catadicsise cu nici o vorbă dar la auzul numelui celei care-l crescuse cuvintele fură rostite instantaneu, fără nici o judecată.
Atunci, țiganii făcură ochii mari ,,De unde-o știe barosanu ăsta pe Dada lor!?” „Ș-apoi cum de-a înțeles ce-au vorbit ei?!”
Grig, privind figura uimită a bărbatului din fața lui, care era aproape la fel de spătos ca și el, aștepta să se convingă că-i Tache din copilăria lui. Putea fi altul. Trecuseră douăzeci de ani de când părăsise șatra, nici pe Dada nu era sigur că o mai știe, darămite pe Tache care devenise bărbat între timp.
- Nu m-ai atras tu în baltă, când eram mic ? Nu mă băteai, când nu te vedea Dada ? insistă Grig, sperând și mirându-se în același timp de curajul pe care-l are abordându-l. Curaj dat probabil de glasul sângelui sau de amintirea deselor bătăi ce le încasase și certitudinea că acum ar fi putut să-l doboare în câteva secunde.
Tache, uimit și curios în același timp, făcu mai întâi ochii mari, apoi progresiv se încruntă - într-un efort de aducere aminte - încât rămase cu ochii abia întredeschiși iar după câteva zeci de secunde, timp în care procesă informațiile ce tocmai le primise, făcu din nou ochii mari, și zise cu un glas nesigur:
- Nu… te-au… mâncat lupii!? Așa a spus Dada ! N-ași fi crezut că o să mă bucur să te revăd ! adăugă el fericit.
Cât de scorțos părea doctorul, când Tache desfăcu brațele în încercarea de a-l cuprinde, toată mizantropia și timiditatea lui dispărură. Cei doi, vădit emoționați, se îmbrățișară. Tache – în noul context – întrebă iarăși dacă nu ar putea lua copilul acasă? Erau rude! Primi același răspuns. Zdruncinăturile căruței nu i-ar face bine operației! Se putea desprinde!
Cum Grig se convinsese că Dada care-i trimisese la ,,bolniță” era chiar străbunica lui, dezbrăcă imediat halatul - oricum programul era pe sfârșite - și urcă în căruță împreună cu neamurile. Dorința de a o revedea pe Dada îi anihilase orice teamă, nu-i mai păsa de gura lumii. Ce dacă era țigan! Ce dacă avea neamuri în comunitatea rromă din regiune! Toți oamenii au inimă! Toți au sentimente! De ce să-i fie rușine că-i țigan!? Auzise că Ion Barbu – matematicianul poet – se lăuda cu acest statut la Capșa, în plin centul capitalei, ba chiar se și supăra că nu este crezut! Vlad îi povestise despre incident. Ce-i drept nu se compara el cu renumitul om al științelor exacte și al literelor dar… era bine că nu se rușina de originile sale. Nu toți țiganii sunt răi cum nici toți românii nu sunt buni!
Pe drum se tot chinui să-și amintească chipul Dadei dar nu-i apăreau în fața ochilor decât cele două cozi împodobite cu mahmudele, pe astea și le amintea perfect; pe ele învățase să numere.