O poveste mai altfel, o întâmplare mai altfel, poate adevărată sau poate că nu, dar așa ca mai toate poveștile, care te atrag cu cuvintele lor și apoi te lasă să visezi în continuare, asemeni unui sărut primit pe furiș și de care abia mult mai târziu începi îți amintești că a existat.
Era final de august, dar ploua, ploua de câteva zile. O ploaie măruntă ca de toamnă târzie, deși era încă destul de cald afară. Un abur ușor, nu chiar ca o ceață bizară de toamnă, se răspândise peste oraş și acest lucru nu prevestea o încetare prea rapidă a ostilităţilor. Războiul norilor părea că avea să se prelungească încă ceva timp de acum încolo. Nu ieşisem nicăieri în aceste zile, lenevind când pe divanul mare și sorbind leneş din ceaşca de ceai, când pe scaunul cu spătar înalt lăsat în fața unei ferestre şi întreaga aromă de lămâie și mentă se pierdea în micuţa mea încăpere de la mansardă.

Priveam, la momentul de început al acestei întâmplări, pe fereastră felia mea din oraşul pierdut în ploaie, în sunete ritmice de stropi care curg parcă mult prea zglobii şi eu mă simțeam asemeni unui străin, unui intrus în această lume oarecum acvatică. Priveam, admiram, sorbeam fiecare strop cu porii gândului. Prin fereastra ușor întredeschisă, inspiram însetat aroma de final de vară, de proaspăt, de ud şi brusc mă simțeam iar copil.

Ploaia de acum îmi amintea de atât de multe alte ploi ale copilăriei mele, de nasul care se strivea de geamul uşor aburit din camera apartamentului bunicilor de care mă lipeam în încercarea de a ajuta ochii să se apropie şi mai mult de picăturile care se prelingeau pe acesta. De fiecare dată când plouă redevin copil, uşor melancolic şi totuşi cu un zâmbet pe buze cu gândul la clipele de atunci.

Cortina norilor de acum se desfăcea doar ca să lase picăturile să curgă pe talgerul asfaltului cândva uscat şi clipocitul bălţilor cu forme bizare își susținea propriul concert. Căderea lentă era totuși plină de sunete și parcă aș fi vrut să alerg și eu aşa prin ploaie, prin orașul ud, doar eu şi stropii care curg, stropi care să îmi atingă părul, să curgă pe obraji, să cureţe totul, sentimente, tristeţe, oboseală şi să păstreze doar copilul din mine şi râsul, un râs copios de vară, cu gândul la teii înfloriți, la aroma dulceţii de trandafir a bunicii, privind această ploaie ca pe o ploaie atemporală care se repetă iar şi iar şi iar. Era ploaia mea, voiam să fie ploaia mea, numai a mea, să culeg picături în căuşul palmei şi să le privesc apoi cum se preling pe antebraţ şi dispar amestecate cu ceilalţi stropi care continuă să cadă.

Pe străduța îngustă se vedea destul de rar câte o umbrelă rătăcită ce ascundea parțial sub ea silueta unei persoane. Se auzea și foșnetul copacilor prea încărcați de picături și parcă mai ieri căldura și praful erau stăpânii orășelului, iar acum alții deveniseră actorii. Îmi adoram orășelul învăluit de stropii de ploaie, poate și pentru că puteam sta în tihna cămăruței de la mansardă și puteam privi de la distanță acest spectacol minunat.

Locuiam de puțină vreme într-o casă de la marginea orăşelului mic și cochet de provincie, pe care o plăcusem de când o zărisem de prima dată. Era oarecum retrasă, una din puținele case rămase în picioare de la începutul secolului al XIX-lea, construită pe latura sudică a vechiului parc de la intrarea în orășel, modernizată treptat de foștii proprietari și apoi și de mine. Stătea ascunsă sub verdele rece al iederei și în spatele unei bolți de trandafiri galbeni şi totuşi avea o formă plăcută a liniilor construcției. Cred că ea m-a cucerit cu acest aspect de vechi, dar atât de ospitalier și nu a durat foarte mult să îi refac și să îi și mai îmbunătățesc puțin aspectul de altă dată. Aducea a veche casă boierească, cu portic la intrare şi salon rotund, dar construită ca loc de refugiu, undeva mai departe de zgomotul și forfota din centrul orășelului de provincie în care fusese construită. Căldura ei însă te învăluia chiar de când îi treceai pragul și te încânta cu arome de lavandă, mentă și tei, păstrate parcă în însăși ființa ei din aceleași timpuri vechi.

În camera de la mansardă în care îmi petreceam eu unele clipe de linişte, atunci când mă ascundeam de toți și de toate, se ajungea urcând pe o scară circulară din lemn de nuc, iar sunetul paşilor se auzea mereu ca un ecou în pereţi şi orice şoaptă părea cu atât mai profundă. Treptele acestea păreau că duc spre intrarea într-o grădină secretă şi poate că aşa şi era, că doar eu pătrundeam acolo, ca un stăpân absolut şi doar acea cameră îmi sorbea secretele, visele, clipele de tăcere şi melancolie.

Așa cum vă povesteam, auzeam stropii ce cădeau monoton şi vântul ușor care îi dirija, când spre acoperiş, când în fereastra întredeschisă a camerei. Îmi lăsasem obrajii sprijiniți pe palme și privind pe fereastră, ca un copil, ploaia. Aburul uşor al ceaiului fierbinte acoperea parțial sticla ferestrei, ca o ceaţă lăptoasă, lăsându-mi doar ochii să privească afară prin două deschizături pe care le tot curățam din când în când.

Ochii mei se bucurau de acest peisaj, care deși era mohorât, părea asemeni unei picturi în acuarelă și încercau să ghicească drumul ce urca încet Dealul Viselor, aşa cum era numită colina lină ce începea după ultimul rând de case bătrânești și joase care populau străduța mea de lângă parc. Era o zonă poate prea liniștită, ca și cum vechiul parc rupsese orășelul în două, în zona nouă, mai plină de viață, mai modernă și zona caselor vechi, rămase nedemolate, de după parc și de dinaintea colinei. Parcul era asemeni unei porți spre o altă lume, potecile lui pline de vegetație și de copaci bătrâni, înalți și foarte umbroși, parcă te aduceau spre trecut. În numai douăzeci de minute de plimbare, părăseai blocuri, claxoane și treceai spre străduțele înguste, cu case vechi, cu flori și zumzet de albine, cu bătrâni care ieșeau uneori la poartă să salute trecătorii care mai ajungeau atât de departe. Erau doar două străduțe care înconjurau parcul și doar una din ele trecea peste Dealul Viselor. Șerpuia lin spre vechiul cimitir din vârful dealului, apoi se continua spre câteva crânguri, un pârâu și se îndrepta spre unul din satele care se răsfira până în zona în care se începea urcușul spre zona de munte. Străduța era foarte puțin circulată tocmai pentru că nu lega orășelul de vreo altă localitate importantă, ci se îndrepta agale spre munți.

Cum priveam eu așa visător parcă mi se părea din nou că acum cineva pășește încet prin picurii de ploaie, m-am uitat mai atent și am observat un trup subțire ascuns într-o haină lungă, cu gulerul ridicat și având pe cap o pălărie cu boruri largi. Priveam mersul siluetei încercând să ghicesc sexul acelei persoane ce ieşise din casă pe aşa o vreme. Îmi părea o femeie, puţin zgribulită şi purtând acest trenci parcă prea mare pentru ea, de parcă acea haină fusese prima pe care o găsise în graba ei și o luase fără să se mai uite că îi era cu câteva numere mai mare. Oare unde se grăbea? Şi de ce îşi întorcea mereu privirea? Părea că vine dinspre parc și urca treptat spre Dealul Viselor.

Sorbeam agale din ceaşca aburindă, priveam în continuare prin geamul ferestrei și mi s-a părut deodată că sunt și eu privit. M-am uitat atent şi da, străina se oprise întoarsă spre parc și părea că fixa cu privirea ei chiar fereastra mea de la mansardă, de parcă intuia că este cineva în spatele ferestrei și parcă mi-ar fi cerut ceva cu privirea. Distanţa era însă relativ mare, picăturile de ploaie care se prelingeau pe geam poate îmi jucau feste, aburul cald nu lăsa să se vadă foarte bine că o persoană privește de după geam, poate doar să se vadă ca o umbră, și deși mi se părea că eram prea departe, totuşi simțeam că străina privea în sus spre fereastra casei mele. Mai făcea câțiva pași, iar se întorcea să vadă în urma ei şi apoi privea în sus spre mine, de parcă ochii ei îmi cereau ajutorul. Nu mai înţelegeam nimic din acest joc oarecum monoton. Era asemeni unui dans: trei pași înainte, o piruetă și apoi o privire în diagonală și în sus. De ce mă privea sau de ce privea spre fereastra casei mele? Oare mă vedea în spatele geamului aburit? Știa sau simțea că este cineva acolo și privește spre ea?

Mieunatul motanului meu mă făcu să tresar brusc şi m-am ridicat să îi deschid uşa pentru ca să se strecoare spre perna lui favorită în care se tolănea ţinându-mi mie companie în momentele când urcam în cămăruţa de la mansardă. Am revenit apoi grăbit la fereastră doar ca să revăd griul monoton al hainei străinei evaporându-se după culmea colinei. Se lăsase păgubaşă pesemne. Şi totuşi eram intrigat. Mă tenta să urc după ea şi aşa nu avusesem până acum intenţia sau timpul necesar să văd această zonă de când locuiam aici. Gândurile îmi zburau razna și brusc am luat o decizie: fie ce-o fi, dă-o-ncolo de ploaie, trebuie să văd ce se ascunde după colină.

M-am îmbrăcat și încălțat în grabă, mi-am luat rapid și eu un trenci lung ce lăsa picăturile împrăştiate de vânt să se prelingă ca pe o hârtie cerată și am ieşit după vreun sfert de oră din casă. Am depăşit în pas grăbit curţile celor câteva case, am ocolit băltoace ce abia aşteptau să stropească şi după ce am făcut dreapta trecând de zidul unei case ce îmbrăţişa tot colţul străduței, am început să urc drumul în pantă care tăia brutal Dealul Viselor.

Vântul ce bătea oarecum mai tare din spate parcă încerca să îmi grăbească paşii, de parcă cine ştie ce grozăvie necesita prezenţa mea iminentă. După câteva minute eram aproape de vârf, expirând aburi călduți printre stropii de ploaie, norii joşi încă împiedicau o privire de partea cealaltă a dealului, dar se întrezărea o turlă de biserică. Începeam să îmi reamintesc de povestea locului. Aici fusese construită de către catolici prima biserică a orășelului și cimitirul cel vechi. Acum era un loc aproape părăsit după un vechi incendiu şi câteva întâmplări considerate bizare din perioada de final de secol XIX și început de secol XX. În timp ce îmi aminteam rapid toate aceste date treceam și de vârful colinei şi vedeam mai bine ruinele vechii biserici, înnegrite şi golaşe de parcă până și iedera refuza să îmbrace acest trup de piatră înnegrită de la foc. Doar turnul clopotniţei rezista încă alb, ca o flamură ce arăta că se va preda în cazul în care focul s-ar fi oprit mai repede. Mă apropiam de zidul de cărămidă al cimitirului şi el pe alocuri dărâmat parțial, dar acoperit cu iederă și alte plante agățătoare, am ridicat privirea şi parcă cineva era în turlă. M-am uitat mai atent, dar nu am mai zărit nimic, poate mi se păruse.

Am deschis poarta cimitirului, o poartă ce încă se păstrase în picioare, legată bine de două porțiuni de gard și ele încă neprăbușite. S-a auzit un scârţâit brutal, ca și cum poarta nu mai fusese deschisă de multă vreme și iată-mă intrat în curtea vechii biserici. Îmi părea ciudat şi mult prea tăcut locul, deşi civilizaţia era la vreo două sute de metri peste colină, dar mă atrăgea totuși cu liniştea, cu pâlcurile de copaci foarte bătrâni ce se insinuau din loc în loc: tuia, tisă, câțiva nuci bătrâni și niște corcoduși mai tineri apăruți și ei în peisaj, cu umbrele ce jucau pe unele din zidurile distruse de foc, timpuri şi uitare. Era un loc uitat, de parcă nimeni nu mai știa de el, un loc aproape sălbatic deși nu ieșea din perimetrul orășelului. Nu îmi puteam explica totuși de ce nimeni nu încercase o restaurare, de ce extinderea orăşelului modern se oprise înainte de a urca peste colină, chiar înainte de vechiul parc. Am înconjurat biserica veche, pășind peste moloz și nisip din dărâmături, mușchi verde și așchii de lemn negre, parțial arse, probabil căzute din vechiul acoperiș și încercând să îi ghicesc vârsta. Cred că se înălţase cu mai bine de un veac înainte de acel incendiu, poate pe la 1700 și ceva. În spatele ei, cimitirul vechi ce pornea de lângă zona altarului, se pierdea printre arborii, arbuștii și tufele care crescuseră libere. Ploaia stropea în joacă pietrele mai albe sau mai întunecate ale mormintelor înecate de iarbă, flori de câmp şi tot felul de plante agățătoare. Imaginea îmi amintea de cimitire din zona nordică a Scoţiei, cimitire cu biserici gotice şi în care se odihneau sub pietrele mari clanuri întregi. O imagine cu atât mai frapantă, cu cât aici era tărâmul balcanic cu influenţe orientale sau slave. Se amestecau monumente simple, cu monumente cu cruci frumos sculptate în piatră, dar și cu monumente cu statui sau alte reprezentări și chiar se zăreau și câteva cavouri foarte vechi. Totul părea la fel de părăsit, neîngrijit și lăsat să se degradeze treptat.

Am lăsat cimitirul pentru moment şi am pătruns, printr-o spărtură a zidului, care îmi era mai la îndemână, în biserica veche. Părea mai mult o biserică reformată decât catolică, poate chiar fusese remodelată în acest sens, avea încă rămase unele din acele bănci lungi cu lemnul lor acum parțial ars, parțial putred, verde de la muşchii ce îl acopereau, de la ploile ce îl spălau picurând prin spărturile unui acoperiş care acum nu mai stătea în picioare decât în puţine locuri, acolo unde focul nu reușise să îl distrugă în totalitate.

Am auzit un foşnet şi privirea mea căzu spre unul din locaşurile confesionalului. Până la urmă se pare că era totuși o biserică catolică. Draperia înnegrită de foc şi parțial distrusă de insecte și trecerea timpului se mişca ușor, deși nu se mai simţea vântul. Am păşit oarecum speriat spre confesional şi am dat-o deoparte. Banca goală pe care mă aşteptam să o văd era acoperită de o haină gri lungă. Mi-am amintit de străină şi nu ştiam ce să mai cred.

- Îmi permiţi să îmi recuperez haina? E cam frig aici…

Am tresărit speriat şi năucit, m-am întors brusc, auzind în aceeași clipă un râs cristalin. Cred că ochii îi ținusem parțial închiși, rugându-mă să nu dau ochii cu cine ştie ce arătare. Cocoţată pe una din băncile lungi, din cele rămase încă nedistruse în totalitate de timp și intemperii, stătea o tânără draguţă cu pielea deschisă la culoare şi ochi verzi, un verde apăsător ca al muşchiului, ca al iederei…

- Cine eşti tu? au fost singurele cuvinte pe care am reuşit să le rostesc.

- Ce speriat eşti, stai liniştit nu o să te mănânc, sau cel puţin nu aici, spuse râzând cu putere, aici e un Sanctuar…

- Cine eşti? Întrebarea o repetau obsedant buzele mele…Ce eşti?

Același râs zglobiu, un moment de tăcere şi apoi cu vocea ei plăcută îmi răspunse:

- O naiadă? O nălucă? Poate una din iele pierdută pe aici? Nu ştiu decât că mă numesc Ilyana şi că de fiecare dată când încerc să cobor dealul ajung, parcă atrasă de ceva mai puternic decât mine, din nou aici, în această biserică părăsită și pe banca confesionalului. Nu reușesc să mă desprind de acest loc mai mult de o oră.

Am întins mâna să o ating şi Ilyana s-a pornit să râdă fără să se poată opri:

- Hei! Ce faci? Mă gâdili!

Era vie, sau cel puţin mâna mea nu trecea prin trupul ei, nu era o nălucă şi totuşi arăta parcă din altă lume, cu pielea ei parcă prea deschisă la culoare, cu ochii ei de un verde cum nu mai văzusem, cu părul lung şi ud căzându-i în șuvițe dezordonate pe frunte și umeri.

Am ridicat haina ei de pe banca confesionalului, era udă şi apa picura din ea aşa că mi-am scos trenciul şi am îmbrăcat-o cu el. Cu o voce tremurată Ilyana mi-a mulţumit şi mi-a întins mâna. Căldura pielii ei s-a adăugat lucrurilor care mă surprindeau. Am urmat-o ca în transă în timp ce mă conducea printre ruinele bisericii. Am ocolit câteva dale de piatră prăbuşite peste vechile bănci, am trecut pe lângă unul din stâlpii rămaşi întregi şi în spatele unei uşiţe, prin care pentru a trece a trebui să mă aplec, am dat de lumină. Câteva candele şi lumânări luminau o cămăruţă plină de cărţi, sfeşnice și materiale grele cu arome de tămâie.

- Bine ai venit în lumea mea! Te rog, ia loc.

I-am urmat invitaţia şi m-am aşezat pe patul lipit de perete, poate chiar construit ca o prelungire a peretelui, ca o dală de piatră a unui cavou. Ilyana se aşeză lângă mine şi se ghemui ca o pisică pregătită a toarce. Aş fi vrut să evit această apropiere, dar din teamă am rămas nemişcat.

- Ce fricos eşti, râse ea, doar ţi-am spus ca aici nu îţi pot face rău, aici e Sanctuarul şi eşti oricând liber să pleci.

- Dar îmi poţi face rău?

- Nu știu exact, poate că da, cred că da, adică ştiu că uneori părăsind biserica se întâmplă lucruri ciudate cu mine.

- Chiar mă gândeam că nu ai un loc al tău, așa cum îmi povesteai că mereu revii pe banca confesionalului, dar această cămăruță e chiar interesantă, parcă ar fi Sanctuarul tău.

- Poate că așa este. Când eram mică, mă strecuram aici în momentele când tatăl meu nu era atent și cotrobăiam printre cărțile prăfuite.

- Spune-mi, sau mai bine povesteşte-mi totul: Cum ai ajuns aici? Ce îţi aminteşti? Cine era tatăl tău? Ce crezi că ţi s-a întâmplat?

- Ai dreptate, cred că mai bine ți-aș povesti, eşti singurul om care nu a fugit după ce m-a văzut, cei care mai intră poate din întâmplare, curiozitate sau teribilism prin acest cimitir o iau la fugă aproape instantaneu când mă zăresc. Poate chiar m-or fi și poreclit „stafia din cimitirul vechi”. Cred că eşti singurul care vrea să îmi asculte povestea, deşi nu sunt prea multe de spus.

- Eu unul locuiesc de ceva vreme în apropierea Dealului Viselor, dar nu am auzit încă nici o poveste despre tine sau acest cimitir, dar adevărul este că nici nu prea am socializat cu bătrâneii din cartierul meu.

- Atunci, hai să îți povestesc eu despre cele ce mi le amintesc: ,,Totul a început cu mult timp în urmă, nici nu mai ştiu dacă sunt doar o sută de ani sau mai mult, eu una aş zice că nu a trecut decât o zi… Eram pe atunci încă o copilă mică și prostuță, dar mulți îi spuneau tatei că voi deveni o fată frumoasă. Nu-i aşa că sunt încă frumoasă?”

Nu ştiu ce m-a îndemnat să o privesc în ochi, să îi alung o suviţă udă de pe frunte şi să dau din cap a afirmaţie. Ilyana se lipi din nou de mine, mă privi în ochi, zâmbi şi continuă:

,,Râdeam mult şi pe atunci ca şi acum, o copilă prostuţă, zglobie şi nebună care nu voia să ştie de nimic decât de soare, natură şi viaţă. Părinții mei erau oameni simpli, tata era unul din arhitecții care lucrau la construirea târgului de la poalele dealului, micul orășel care abia începea să se înfiripe, să primească un oarecare aer de modernitate și care încă arăta doar ca un sat mai mare la acea vreme, iar mama era învățătoare. Pe atunci s-a decis și restaurarea bisericii acesteia vechi, parțial distruse de un incendiu și destul de dărăpănată. Mie îmi plăcea să îmi însoțesc tatăl, să mă plimb printre morminte, să culeg flori de câmp. Pe atunci încă nu arăta totul atât de sălbatic și biserica, chiar dacă avusese de suferit după incendiu, încă nu era atât de răvășită și dărâmată ca acum. Tata avea o pasiune care îi rămăsese neștirbită încă din anii studenției, îi plăcea să readucă la viață clădiri îmbătrânite sau care suferiseră stricăciuni ce mai puteau fi încă reparate, îi plăceau în special cele construite de meșterii altor timpuri, așa cum era și această biserică. Într-o zi, un bătrân a venit să vorbeasc cu el, doar era șeful șantierului. L-a avertizat să nu continue cu reconstrucția bisericii, repeta mereu că e un loc blestemat, dar tata nu l-a crezut. A încercat apoi să le povestească muncitorilor același lucru, dar mai toți râdeau de bătrânul pe care îl credeau beat sau nebun. L-am ascultat chiar și eu, fascinată de povestea tinerei aristocrate care ar fi fost ucisă chiar în ziua nunții în această biserică de către un pretendent gelos pe faptul că fusese refuzat.”

- continuare în partea a 2-a -