Vine frumoasă o seară, îmi aduce un copac:
- Mă, tu cu cine ești? mă-ntreabă el verde tremurând.
Mmmmă șoptește un gând, încerc să-l netac
cu gura-mi prea plină de atâta pământ.

- Vezi?! zice, avem aceleași rădăcini:
pământul.
Toți ceilalți ne sunt doar un soi de vecini:
soarele, ploaia, păsările, gândul...
Toate trec să ne treacă.
Timpul, inventându-ne, doar cu noi să se-ntreacă.

- Doar vântul e al nostru, doar vântul! copacul meu țipă, mai zice
și lasă, într-un straniu cerc și albastru,
încă o frunză, în sus, să-i nepice.

Seara a plecat, a crescut până a devenit noapte,
și-a luat și copacul ciudat cu ea.
Mă străbate acum o lumină din calea de lapte,
mai mult copac decât stea.