O, de m-ar întoarce,
în ea,
durerea
cu care se făcea mama că se bucură
de clipa în care mă aducea pe aici,
nu știu ce să fac.
Și de m-ar dezobișnui,
de ea,
politețea cu care se străduia tata din răsputeri,
încă de pe atunci,
precedent să-mi fie doar.
Și de m-ar coborî,
din ea,
toamna
cu care primăvara își cheamă în ramuri frunzele înapoi,
verde să se arate.
Și de m-ar dezcunoaște trupul acesta
la care,
pe o singură parte,
mă uit într-o oglindă
din pricina căreia nu mă pot bucura
prea tare
de cât de departe acesta îmi e.
Și de m-ar obosi nebunia
cu care-mi nepasă de lucruri,
fără de care nimeni nu mă vede
că sunt.
Și de m-ar...,
oh, dar chiar și atunci,
chiar și atunci
tu tot m-ai înțelege
și m-ai lua
fir de iarbă
într-o plăsmuire de idei
convertite in nimic,
nu-i așa?
Forma,
ce subtilă apăsare
și ce prost obicei
al lui a fi.