Stau și mă gândesc câteodată
Că-aș vrea să te mai văd vreodată,
Pe așa-zisul domn cu al său palton,
Bogat cu al său păr maron.

Părul tău se ondula ca valul mării,
Învelindu-mi ușor, gingaș, fața,
Ce-mi strălucea ca o comoară în lumina soarelui,
Care-mi mângâia chipul blând.

Inima mea este o lumânare
Ce se aprinde de la al său foc,
Așteptând să-mi dea noroc
Cu a sa dulce scrisoare.

Mă privești în ai mei ochi căprui,
Cu ale tale mărgele galbene,
Aurii precum mierea albinelor harnice,
Parcă mă duci pe lumi tainice.

Adâncă este tăcerea ta peste sufletul meu,
Chipul tău, precum un tablou, se uită sfidător
La divinizarea pe care ți-am dăruit-o cu trupul meu sculptat,
Parcă de mine ai și uitat.

Îmi este dor de trecutul nostru,
Parcă te-am așteptat o veșnicie, până când iubirea mea s-a stins de dor.
Mă simt ca o străină pentru o așa fire divină...
Parcă simt că mor.

Of, dragul meu, ce te-aș îndrăgi acum!
Of, comoara mea, ce dor mi-e să te admir!
Cum îmi șopteai tainic printre vise, mângâindu-mi sufletul obosit,
Ce n-aș da să te fi dorit mai mult.

Amic precum te priveam cândva,
Parcă acum ești doar un cineva.
Plângând, simt că te vreau mai mult,
Peste toate zilele trecând.

Să fi venit, să fi stat cu tine, să te fi iubit până la ultimul geamăt,
Să fi vrut să te sărut mai mult, până să oftezi ușor,
Absorbit într-un gând nostalgic,
Uitând de sufletul frânt de dor.