În orașul în care nimeni nu mai visa, ferestrele se deschideau doar din obișnuință, iar diminețile veneau la serviciu ca niște funcționari obosiți.

Pe bulevardul principal, Dumnezeu era contabil.

Stătea într-un birou îngust și calcula, cu răbdare infinită, pierderile și câștigurile sufletelor.

Lângă el lucra Păzitorul Speranței.

Un bătrân cu ochii albaștri, care primea zilnic ordine să închidă depozitul, dar continua să lase descuiată o ușă mică din spate.

Prin ea mai scăpau uneori câteva speranțe fragile, subțiri ca fumul unei lumânări.

În aceeași zi, femeia care colecționa răsărituri umbla prin oraș cu o valiză veche de carton.

Aduna zorii de pe acoperișuri, de pe frunzele plopilor.

Orașul uitase să existe.

La marginea lui începea Republica Oamenilor Imaginari.

Acolo trăiau toți cei care nu încăpeau în realitate:

poeți fără cititori, îndrăgostiți fără destin, sfinți fără biserici și câțiva zei pensionați.

Ei organizau alegeri în fiecare an.

Câștiga mereu același candidat:

Posibilul.

Dar nimeni nu-l vedea vreodată.

Doar copilul care vorbea cu clopotele susținea că l-a întâlnit.

În fiecare seară urca în turnul vechi.

Clopotele îi spuneau lucruri ciudate:

că timpul nu curge, ci se adună în locuri ascunse,

că tăcerile au schelete în dulapuri,

că moartea este doar o greșeală de arhivare în biroul lui Dumnezeu.

Copilul le credea pe toate.

Și poate tocmai de aceea era ultimul locuitor care mai visa.

Într-o marți, însă, orașul s-a trezit fără cer.

Nimeni nu știa unde dispăruse.

Dumnezeu și-a închis registrul.

Păzitorul Speranței a stins lumina.

Femeia și-a spart colecția de răsărituri.

Republica Oamenilor Imaginari și-a retras ambasadorii.

Iar copilul a urcat pentru ultima dată în turn.

A tras clopotul mare.

Sunetul lui a trecut prin străzi, prin ziduri, prin oameni și, pentru o clipă, toți au visat.

Atât cât durează o bătaie de inimă.

Când ecoul s-a stins, era tot marți. Doar că nimeni nu mai știa ce înseamnă „mâine”.