bătrâni fiind
doar ochii copiilor din noi
pot privi joaca luminii cu noaptea,
trăim în bezne
nemirosind nici măcar a umbră,
când facem dragoste ne putrezește dumnezeul
partea dinspre răsărit a inimii
invocând morminte de sinucigași
încât viața ne-o luăm singuri
pentru o clipă în care
buzele ne grăiesc sărutul
pe buze și pe fiecare centimetru
aducător de goliciune a trupurilor
apoi retrăim
cu un mâine de raclă definitivă
atârnând de speranța în veșnicia sufletelor

întunericul ne este sânge,
umblă prin noi
doar copiii noștri lăuntrici
destupându-ne venele spre lumină
și curge roșu
în locul prelungului negru
ce ne izbește în inimi
trezind emoțiile morții