mă încadrez în peisajul iluminat de Lună,
e noapte albastră, mari visuri zămislesc,
pe bătrânul felinar fluturi nocturni se adună,
misterele stelelor pe rând le deslușesc.

nu îmi mai este teamă de umbrele nopții,
speranțe primenesc în miresme de brazi,
fericirea mi-o extind între echinocții
nutrind ca și luceferii să-mi fie camarazi.

Universul să-l iubesc în metafore și rime,
în așternutul nopții iubitul mi-l aștept,
să mă eliberez de a tristeții asprime,
simfonia iubirii să-mi răsune în piept.

nu mai pot scurta a dorului mărime,
este tot mai năvalnic, mereu îl accept.