Mi-am luat bilet doar dus și am plecat.
Orașul dispăruse dintr-odată,
iar eu, cu pas grăbit și apăsat,
n-am vrut în urmă să privesc vreodată.

Lăsam în spate tot ce-am cunoscut:
un nume, un trecut, ani risipiți.
Credeam că, dacă plec, am dispărut,
dar pașii mei spre mine vin spășiți.

În buzunar strângeam o poezie,
scrisă pe-o filă ruptă din caiet —
o schiță-a tot ce nu avea să fie,
cu urme de tutun și de regret.

O reciteam prin gări și prin hoteluri,
când noaptea mă apăsa, deloc discret,
iar dintre rânduri parcă vin apeluri
de pe un număr ținut la secret.

Nu mai știam de fug sau dacă vin,
dacă mă pierdusem sau mă regăseam.
Orașul mă chema ca un destin
pe care, lăcrimând, îl părăseam.

Și, într-un final, obosit de-atâta drum
și de plecările ce se adună-n mine,
rămân doar pașii, risipiți în fum,
și liniștea care încă mă ține.

Nu mai caut gări, peroane sau hoteluri —
să fug de mine pare-n zadar.
Am încercat în mii și mii de feluri,
dar mă întorc, același străin hoinar.

Și-abia când am ales să mă opresc,
descopăr adevărul din destin:
nu am plecat, ci doar voiam să cresc,
gonind o umbră-n sufletul străin.