Ani de zile am mers pe un drum greșit,
convins că destinația e chiar mersul.
răsfoiam zilele ca pe niște ziare vechi,
căutând în ele un anunț important
care fusese deja șters.

îmi pierdeam timpul cu precizie matematică,
adunând nopți goale în buzunare,

ca un copil care strânge cioburi de sticlă colorată
crezând că a găsit pietre prețioase.

dar lumina nu se grăbea. Avea răbdare cu mine.

într-o zi, Dumnezeu a mutat o piesă pe tabla Lui de liniște.

N-a făcut zgomot, n-a dărâmat munții,
doar a lăsat să se întâmple.

și-atunci ai apărut tu,
ca o silabă rostită clar într-o cameră în care se șoptea.

abia atunci am înțeles de ce a durat atât:

El nu întârzia,
ci doar potrivea ceasul universului
după pașii tăi mici care trebuiau să vină.

totul era scris acolo, în palma Lui închisă,
iar eu credeam că rătăcesc degeaba prin întuneric.