Părinții noștri se sting
ca niște piese uzate,
uitate într-un depozit
unde lumina abia mai respiră.

Timpul îi roade încet,
cu răbdarea unui strung obosit
care nu mai știe să finiseze,
doar striază, definitiv.

Noi trecem pe lângă ei
cu zumzet de utilaj bine uns,
convinși că aliajul din noi
nu cunoaște oboseala.

Nici nu mai înregistrăm
cum fiecare pas al nostru
le mai rupe câte un dinte,
cum fiecare tăcere
le slăbește prinderea în lume.

Până când, într-o zi,
depozitul tace complet —
și rămânem singuri,
vorbind în gol,
printre roți dințate
care se învârt fără să mai agațe nimic.

Vom înțelege atunci
că nu timpul i‑a rupt,
ci noi —
cu reglajele noastre grăbite,
cu tăcerile strânse la cheie,
cu felul în care am lăsat
întreg angrenajul să scârțâie
până s‑a oprit.

Iar când vom încerca
să repornim totul,
vom descoperi prea târziu
că piesa lipsă
suntem chiar noi.